în ritmul răgușit al streșinilor/Mirela Orban

Prin mine trenurile tale

uneori mă inviţi la clasa I

scaune moi tapiţerii cusute manual

vagon restaurant încrustaţii de mahon

flori pe mese băuturi fine vită Stroganoff

prosop alb pe antebraţ stâng papillon

-Vă mai aşteptăm pe la noi

doi maidanezi şi-un motan cu alură aristocrată

mă întâmpină la ieşire

alteori eşti un marfar

vagoane suprapline în tangaj dubios

fac slalom pe aceleaşi trasee locomotiva gâfâie

nu vede munţii văile doar şinele paralele

calculează vreun unghi de înclinaţie

al vreunei şarpante peste vreun pod suspendabil

în punctele cheie mereu eşti oprit şi întrebat

-Sigur zici iau şi containerele astea

o să le deschid la noapte pe la două

de când ai spus că vii am plantat lalele pe alei

am croşetat ciorapi din fire lungi de răbdare

toarsă dintr-un caier coborât din mansardă

am spălat de trei ori geamurile fiindcă

de câte ori treci în viteză se alege praful

de curăţenia mea de primăvară

cel mai mult mă doare când nu mă vezi nici pe mine

nici muşcatele din geam chiar de sunt roşii ca focul

nici măcar semn cu mâna nu-mi faci că vrei

.

Prea mult self-confidence împrăștii

 Uiți că toamna

 mi-a răscumpărat visele

 de sub secundele troienite,

 cu două gutui coapte

 și-un freamăt sărut!

 Iar dacă,

 ademenită de slow-jazzul ploii,

 în ritmul răgușit al streșinilor

 am alunecat pe cuvintele-mpletite

 și ți-am mușcat buza de jos

 tocmai când îmi aprindeai tăcerile,

 nu înseamnă că ai descoperit

 iarba-fiarelor

 pentru încuietoarea

 dinapoia pieptului!

.

Decupaje Feng-Shui din peisaj autohton

Nu sunt vânt să biciuiesc fără noimă

prin mansarde cu obloane scrântite

să mă strecor neatinsă

de capcana cuvintelor atârnată deasupra intrării

gata să împrăştie crudităţi la reloaded

Nici pământ nu sunt chiar dacă rădăcinile

au bătut lăstari în acest loc

iar trupul are amprenta îngenuncheată  

sub altarul răsăritului

Nici foc asemeni ţie

Orice atingere pe suprafaţă netedă

se răsfrânge concentric

atinge domol malurile apoi se scufundă

în adâncimea verde-albastră

pluteşte  într-o prefăcută somnolenţă

Pe vremea cireşilor înfloriţi

valul o va readuce la suprafaţă caldă şi coaptă

precum o pâine rumenită în cuptorul de lut

hrană pentru nopţi cu luna plină

şi vers înfometat

Sunt viaţă.    

Kilometrul zero

 ţii poarta dechisă mereu

 tălpile mele pipăie cu ochii închişi chemarea-ţi proaspătă

 ca iarba nelocuită

 aleg culoarea dimineţilor răsfrântă

 în cântecul mierlelor 

 serii îi învălui coapsele arămii în note de blues încolăcite 

 printre pernele moi gura ta caută arome uitate

 locul unde se spărgeau valurile într-un iulie neadormit 

 buzele flămânde îneacă pezentul înnodat la răscruce de simţuri

 din amforă  sorbi nectarul ascuns în geamătul cald

 s-au risipit zilele de ieri în stoluri speriate

 locul e alb

 necuprins

 rămâi

.

Să ne salvăm sub sălcii

ziceai,

poţi să păstrezi adierea pe tine,

rămâi înveşmântată în cuvânt,

doar lasă-mă să-ţi simt căldura.

Pe umerii tăi

cireşii sunt mereu înfloriţi

fiindcă soarele nu are ascunzişuri,

iar ceasul timpului e spart.

Secundele din vechiul turn

bat aerul pe loc,

să le brodezi culori înfierbântate cu jar,

dar păsări cu aripi de cenuşă

brăzdează bucata noastra de cer

aşteptându-şi ospăţul.