INVITAȚIE FATALĂ (fragment)
Într-o pauză dintre orele de cursuri, m-am trezit cu bunul meu prieten, din anul III, căpitanul Vușcă George, un băiat expansiv, cu un
profil frumos de vultur, entuziast, cald și plin de idei, care îi țâșneau de pe buze, ca o ploaie de primăvară. Se căsătorise nu de mult, cu o
studentă de la Institutul de limbi străine, era singură la părinți și de o frumusețe uluitoare. Tatăl ei, nimeni altul, decât inginerul șef de
la”Uzinele atomice Dubna “.
-Dragă Alecule, sâmbătă după amiază, ești invitatul meu la o mică sindrofie. Dintre colegi, tu ești singurul meu invitat.
-Ce te-a apucat? – l-am întrebat eu, oarecum surprins.
-Părinții soției vor să facă un fel de nuntă, o mică petrecere cu prietenii mai apropiați.
-Dragă George, îți doresc ca bunul Dumnezeu să te binecuvânteze și să-ți aștearnă în cale toată fericirea cerului și a pământului, adunată toată la un loc!
-Îți mulțumesc din suflet! Tu vino singur că soția mea vrea să -ți prezinte o colegă de-a ei, frumoasă foc! N-o să-ți pară rău – a conchis el.
Sâmbătă seara, la ora stabilită, mi-am făcut prezența la locuința lor. I-am felicitat pe ce- i doi miri, am sărutat mâna grăsuță a mamei
soacre, mirosind a levănțică și a săpun fin. Am făcut cunoștință cu partenera prezentată și cu o bună parte din invitați. Nu cunoșteam pe nimeniîn afară de prietenul meu George și familia acestuia. În rest, nu cunoșteam pe nimeni, așa precum pământul nu cunoaște numele trandafirului căruia îi dă viață și îl hrănește…
-Doamne, ce lux, ce toalete, ce parfumuri, ce brațe frumoase, ce umeri grațioși, ce buchete de flori!…Te răpeau ! Eram uluit de
admirație!…
După salutările și omagiile exprimate, ne-am așezat la masă. În stânga mea, partenera abia prezentată, o fată drăguță, tăcută și cu mult
bun-simț, așa după cum s-a constatat până la urmă. În dreapta mea, familia Dima, amândoi artiști la ,,Teatrul Mare”. Doamna Rita, soția
sa, din dreapta mea, nimeni alta decât verișoara Tatianei Samailova, eroina principală din ,, Lacul lebedelor “,pe vremea aceea, cunoscută în toată lumea.
Au început toasturile. Atmosfera s-a încălzit repede, și odată cu ea, muzica dorită. Veselia inimilor despovărate de grijile obișnuite și a
gâtlejurilorbine udate cu licorile strălucitoare și-au dat drumul. S-a băut și s-a mâncat, ca la nuntă. S-a dansat până după miezul nopții. De biata mea parteneră nu pre am avut timp să mă ocup, cât decât, pentru că, vecina mea din dreapta, doamna Rita , pusese stăpânire pe întreaga mea ființă…
– Îți place la noi ? Cum e la voi ? Hai să dansăm !…
Soțul ei se amuza și el copios de buna dispoziție a soției sale. Probabil așa era felul ei de a fi, o vorbăreața din acelea care bat câmpii
că nu se mai opresc -mă gândeam eu, dovedind cumpătare și reținere .Era plină de farmec și izbitor de frumoasă, purta o rochie albastră ca azurul , iar o eșarfă, de tul albăstruie ,îi lega părul. Dansul o stârnise și mândria-i ațâțată îi făcea chipul și mai frumos, cu trăsături trufașe. În timpul dansului, era o divinitate. Îmi preceda toate mișcările. O aveam în brațe și nu o simțeam nicicum !…
-Doamnă, sunteți artistă ?
-De unde știți ?-a venit răspunsul.
Așa am început să pătrund către poarta sufletului ei…Pe măsură ce timpul trecea, simțeam acel flux ciudat, care circula între mine și ea și cum se amplifica straniu, lucru care nu prevestea nimic bun în același timp, o ațâțare care plutea în aer pentru că inima se aprinde repede când îl găsește pe cel așteptat. Se putea observa cu ușurință că toți din jur ne invidiau fericirea, care se înfiripa, deși nimeni nu știa cum forța aceea de atracție făcea să ne contopim într-o singură ființă…
Era strălucirea adevărată a sentimentelor mele și arunca asupra mea o lumină orbitoare, pe care o simțeam direct în inimă, deși luptam
din răsputeri să-mi păstrez echilibrul și să nu mă trădez. Vedeam cum i se înflăcărează privirea de fiecare dată când se întâlnea cu a mea. Avea ochii negri și nas senzual, cu nări de vapor gata să arunce ancora sexualității. Era amețită de fericire și vorbea tare, ca vrăbiile în luna cireșelor…
Ion STĂNCIOIU