
funia spânzuratului
a fost portocaliu-lucioasă
când am cumpărat-o – după primii
musafiri n-a mai fost – scrumiera
mea cea nouă s-a umplut cu scrum
mucuri și capace de bere
iar din țigările pe care
le sprijinea fumul se ridica
precum o funie de la gât până
la spânzurătoare – mulți ani
de-atunci încolo luciul portocaliu
îi mai ieșea la iveală doar
când făceam curățenie mare
până-n ziua-n care printr-un
efort comun și susținut
ne-am lăsat amândoi – eu de fumat
ea de țigări de mucuri și de scrum
acum musafirii care-mi vin
supărați că nu pot fuma
în casa-unui nefumător convins
văzând scrumiera nefolositoare
devenită obiect de decor
biată pată portocalie
în viața asta cenușie
tronând modest pe o măsuță
mă sfătuiesc să o arunc
fiindcă-i veche și inutilă
răspunsul meu îi descumpănește
căci mă răstesc la ei spunându-le
să nu vorbească despre funie
tocmai în casa spânzuratului
la care ei fac ochii mari
– care funie care spânzurat –
cum s-arunc eu astăzi scrumiera
iar mâine să-mi spună cineva
că și eu sunt vechi și cam inutil
.
iernile de altădată
au fost și ierni în care
prima ninsoare
cădea în noiembrie
stătea la noi de crăciun
bobotează mărțișor
și se dădea topită
abia prin aprilie
.
sau poate memoria
îmi joacă feste
amintindu-mi niște
amintiri greșite
.
au fost și ierni în care
fericirea-mi din piept
topea omăt și distanțe
fierbințind sentimente
încălzind patul îngust
și toată-ncăperea
de-aruncam somn și cearceaf
.
sau poate memoria
îmi cântă iar refrenul
cu amintiri greșite
care mă încântă
.
gri și turcoaz
jucându-mă târziu cu motanul gri
am uitat de o nuanță de turcoaz
și de un re bemol ce le lăsasem
pe un raft de timp pierdut pregătite
să le iau cu mine în a doua zi
azi mi-am adus aminte – când să deschid
ușa-nspre ieri era blocată – clanța
se-nvârtea în golul dintre astăzi
și ziua precedentă – iar să forțez
limitele temporale parcă
m-aș abține nu cumva să se spargă
pereții tot mai subțiri ai clepsidrei
să-mi curgă nisip pe covoarele
de sub bibliotecă și de sub viață
voi încerca să născocesc o altă
nuanță de turcoaz și-un alt re bemol
călătorind apoi în timp de parcă
ieri nici n-ar fi existat – jocurile
târzii cu motanul gri vor continua
.
când viața îți oferă lămâi
anticipând puțin trecutul îndepărtat
parcă resimt căldura fericirii
și lucirea jucăușă a privirii
din fiecare dimineață-n care
dădeam cu ochii-abia deschiși
de opera mea capitală – și singura
la ora-aceea – lămâiul din conservă
dar pentru ca el să stea în lumina ferestrei
a trebuit ca în trecutul și mai
îndepărtat să salvez din lămâia
stoarsă-n ceai un sâmbure înainte
de-a cădea în lichidul fierbinte
și să-l plantez în pământul furat
din grădină într-o cutie de conservă
am udat din greu pământul – chiar în exces –
de-au pronosticat părinții că de-acolo
nu va mai răsări în veci nimic
decât poate un nufăr sau un lotus
repede m-am plictisit tot așteptând
o realitate care să-i contrazică
însă după o lungă întârziere
nejustificată minunea s-a produs
un firicel plăpând și verde țâșnise
din conservă – și-l măsuram de două ori
pe zi să văd cu cât a mai crescut
ori rigla mea era puțin defectă
ori mult prea dese măsurările
căci planta parcă refuza să crească
– vezi că a intrat la apă – îmi ziceau
părinții înciudați că n-au câștigat
pariul cu lămâiul cel vrut nerăsărit
plus că începusem iară cu udatul
în exces – nici de această dată
cobitul lor nu s-a adeverit
după o vreme – copăcel copăcel –
lămâiul a început să crească
ajungând bibeloul meu din fereastră
până-n dimineața-n care n-a mai fost
prezent la întâlnirea cu privirea mea
am sărit plângând din pat – fuga la
bucătărie – m-a luat mama de mână
n-a trebuit să-i spun niciun cuvânt – știa –
m-a dus în coridor unde printre alte
ghivece cu flori era și unul mare
cu pământ cât pentru un palmier înalt
în care se lăfăia comod plăntuța mea
așa că din lămâiul din conservă
a rămas numai lămâiul – iar cutia de conservă a fost aruncată la gunoi
.
Horia Simion