Ultima întâlnire literară cu grupul de adolescenți „LiterarMente”!
Vor intra și ei în vacanță.Unii vor avea bacalaureatul și apoi examenul la facultate, ca Vali, Valentin Măgulean, alții vor intra într-un an liceal superior, ca Anca Viorica Simon, Luana Anami Ardelean, Lorena Pletea.
Toți cei numiți au fost prezenți.S-au citit 3 texte: proză: Anca și Vali / critică literară: Luana.
Vi le prezentăm și dvs.!
La mulți ani, adolescenților noștri!
Mulțumim prof.: Tudor Dragomir, Laura Dragomir, Anca Giura, Livia Nadiș.
Vacanță frumoasă cu veselie și inspirație!
1. Visul – Vali Măgulean
Era o zi ca oricare alta. Soarele tot nu răsărea și nici nu apunea. Pentru că nici nu era Soare, doar un cer gol, de culoarea apusului. Asta e ce vedeam eu pe fereastră. Un spațiu gol de culoarea apusului.În partea opusă a camerei, era o ușă care, la fel ca fereastra, nu ducea nicăieri. Puteai să o deschizi, sigur, dar nu era nimic după ea. De fapt, era nimic, vid, nu un perete sau ceva.Nimicul nu-i un zid, după cum am spus sau o mare de gri sau întuneric total, cerul fără stele, golul din capul unora. Acestea sunt concepțiile noastre de muritori. Dacă vrei cu adevărat să îți imaginezi cât-de-cât nimicul, încearcă, te rog, ca de la muritor la muritor îți spun, să vizualizezi această scurtă povestioară, nu ca ceea ce este, o serie de cuvinte tipărite pe o pagină, ci ca pe un concept de sine stătător. Acum, te rog frumos să te imaginezi pe tine citind această poveste-concept.Aștept.Bun.Bun. Acum, imaginează-te pe tine sau amintește-ți de tine de acum zece minute, când nici nu ți-a trecut prin cap că există această poveste.Ceea ce însemna povestea pentru tine acum zece minute este, pe cât ne putem imagina amândoi, nimic. Cât de nimic poate fi el.Dacă vrei să fim și mai meticuloși, poți adăuga la toate acestea faptul că, dacă am vrea să descriem vidul sau să vorbim despre el, nu putem folosi o formă pozitivă a verbului „a fi”. Pentru că vidul nu poate fi, prin definiția lui, care, odată folosită, deja ne-am îndepărtat de ceea ce înseamnă el cu adevărat. Singurul mod în care putem descrie vidul este prin a nu-l descrie.În fine.Asta văd eu când deschid ușa de la camera mea. Și, dacă nu știați, din cauză că sunt făcut din materie, nu pot să ies afară, pe ușă, în nimic. E ca și cum aș încerca să trec printr-un zid.Și nici nu prea vreau să ies, că tot veni vorba.Am multe lucruri în cameră, care să mă țină ocupat. Am multe rafturi cu cărți, pe multe dintre ele le-am și citit, pe unele chiar de mai multe ori. Din când, în când, mai apare, de nu știu unde, câte una nouă.Mai am și un televizor la care mă uit, deși nu am acces la nicio platformă de streaming pe el. Am, în schimb, un calculator cu acces la internet și jocuri piratate.Mai am o saltea de yoga, pe care fac exerciții, deși nu prea văd rezultate, și chiar dacă ar fi ceva rezultate, nu le-aș putea vedea, pentru că nu am oglindă.Când nu scriu în caietul meu stricat care, din motive necunoscute, șterge în momente complet aleatorii tot ce e scris în el sau când nu citesc despre un trăznit care și-a zburat creierii în 1923, dorm.Dorm și visez tot felul de prostii, care mai de care mai minunate sau mai groaznice. Uneori, sunt atât de realiste, că uit că visez și sunt, de fapt, blocat la mine în cameră (probabil) pe vecie.Partea bună e că nu am niciun fel de nevoie fiziologică, n-am nevoie să merg la baie sau să mănânc. Dacă tot îmi place atât de mult să explic lucruri, și vi-am explicat nimicul, ce-ar fi să vă explic și totul?De acord?De acord.Acesta e un vis pe care l-am avut odată:Am visat că eram afară din camera mea. Puteam să mă plimb în nimicul nesfârșit, spre deosebire de realitate. Nu aveam nevoie de aer sau de nimic ce este de regulă vital oamenilor.În depărtare am văzut un punct, exact ca punctul pe care îl lasă un creion foarte ascuțit pe o foaie de hârtie. Nu era absolut nimic în apropierea punctului, nici în spate, nici în lateral, nici în față.Motiv pentru care nu aveam de unde să știu cât este, de fapt, de aproape de mine și nici cât era de mare punctul.Așa că am luat-o către el, ca și cum aș fi avut ceva pe care să pășesc și, foarte brusc, s-a mărit înaintea ochilor mei. A mers în toate direcțile, ca și cum ar fi explodat; vibra puternic culoare și zgomot.Erau stele și planete, nebuloase, găuri negre, nori de gaz, supernove și multe alte lucruri pe care le-aș fi recunoscut dacă știam o boabă de astronomie. Era totul și totul se învârtea și pulsa și exloda pe cum mergeam inainte, apropiindu-mă tot mai tare, făcând totul să pară mai mare, sau mai degrabă, mărit, în așa fel încât să văd lucrurile mai îndeaproape.Mă îndreptam spre centrul acelui univers, să văd ce era acolo, dacă în al meu nu puteam, dar ceva mi-a atras atenția, chiar înainte să pot lua o decizie vehementă.Era o pietricică în vreo șase culori: albastru, verde, maro, gri, galben și alb. Îmi părea cunoscută și era mai zgomotoasă și mai colorată decât toate celelalte pietricele. Împreună cu pietricica ei și mai mică și gri, care se învârtea în jurul ei, îmi dădea sentimentul acela de nostalgie ciudat, nostalgia aceea simulată pe care o are un adolescent născut în 2003 când se uită la un serial despre anii 70’.Nu aveam cum să fiu de acolo, dar în mine se trezise o curiozitate prea puternică să o mai pot stăpâni, așa că, în loc să continui spre centrul universului, m-am apropiat de pietricică, să o văd mai bine.Din momentul în care a devenit bolovan, nu s-a mai mărit. Mă mai puteam apropia doar cum se apropie un vizitator la muzeu, dar spre deosebire de ei, eu am decis totuși, să nu pun mâna. Așa că m-am aplecat să văd micile clădiri construite de și mai micii omuleți ca să se adăpostească. Mă întrebam dacă mă puteau vedea. Dacă puteau, nu o făceau prea evident. Poate mă ignorau, în speranța că voi pleca la un moment dat. Mi-era tot mai greu să îi văd bine. Mă durea deja spatele și gâtul de la cum stăteam. Am căutat în buzunar și am găsit o lupă.Apoi m-am holbat la lucruri mai îndeaproape. I-am văzut pe omuleți mergând fiecare într-o direcție, fiecare cu propria lui viață complet originală. Toți aveau visuri și obiective, deși unii erau mai pierduți decât alții. Toți voiau să fie fericiți și liberi, toți voiau să nu fie uitați. Nu mulți dintre ei știau cât de puțin timp aveau la dispoziție.La un moment dat, a început să mă doară capul. Mă durea tot mai tare, pe cât mă apropiam de un punct anume. Mă simțeam de parcă cineva îmi apăsa în tâmplă cu partea ascuțită a unui ciocan, cea pe care doar tații o știu folosi. În acel punct anume am găsit elementul care îmi dăduse sentimentul de familiaritate. M-am uitat pe fereastra de la etajul cinci al unui bloc deloc interesant, și era chiar acolo, uitându-se fix în ochii mei (ochiul meu din lupă). Micul eu se uita fix la mine, rânjind. Știa exact ce gândeam, ce simțeam. Știa tot ceea ce eu știam. Știa și el, la fel ca mine, că eram începutul și sfârșitul, el era singurul care știa cât de mult și cât de puțin însemna totul pentru mine și pentru toți ceilalți. El era singurul care știa adevărul adevărat, cum a apărut totul.Nu era un bătrân bărbos care a făcut totul din nimic. Nu era un androgin strangulat de un șarpe, care s-a născut dintr-un ou care a răsărit din haos. Nu era nici materie concentrată într-un punct de mărimea punctului lăsat pe o hârtie de la un creion foarte bine ascuțit, care apoi a explodat sub propria presiune și a dat naștere la tot ceea ce este.Era un visător curios, care se plimba fără țintă prin întuneric și, văzând un punct în acel nimic etern, a fost intrigat și s-a apropiat să îl vadă mai bine. Fără să știe cât de aproape era punctul de fapt, s-a apropiat de el foarte repede și foarte brusc, făcând totul să crească în mărime într-un timp extrem de scurt. N-a aflat ce era în centrul universului (poate o baterie, să țină totul pornit, un portal spre altundeva, Dumnezeu sau chiar ceva ce nici nu putem percepe, cine poate știi?), dar știa, amândoi știam că nu era deloc esențial. Amândoi știam că dacă eu plecam înapoi din direcția din care am venit, totul avea să se micșoreze la loc și ar fi încetat să mai existe, de parcă nimic nu ar fi contat.Nu m-ar fi făcut să mă simt vinovat pentru apocalipsă. Nici eu nu m-aș fi simțit.Ne-am mai uitat încă un momentu unul la altul, amândoi sperând că toată lumea și-a făcut ordine în vieți și în suflete înainte ca eu să plec. Pentru că trebuia să plec. Mă durea capul extrem de tare. Mi-era frică să nu cumva să leșin. Și niciunul dintre noi nu voia să știe ce ar fi însemnat asta. A zâmbit, să mă asigure că e în regulă. Mi-a făcut cu mâna. Am dat din cap aprobator și m-am dus înapoi de unde am venit. Dar chiar înainte să plec de tot, am tras cu ochiul la ce era în centrul universului.Am văzut, am înțeles exact ce am văzut și am ținut minte. Apoi chiar am plecat. Chiar dacă aș fi vrut să mă întorc, n-aș fi putut. Nu știu să vă spun sigur de ce, pentru că nici eu nu știu.Am mers înapoi în nimicul de la început și m-am tot dus până când întunericul a început să arate ca spatele pleoapelor mele.Le-am deschis și eram din nou treaz. Visul mi-a dat un sentiment rar, de împlinire, ca și cum tocmai făcusem ceva ce toată lumea trebuie să facă la un moment dat. Apoi m-am pus să-l scriu în caietul meu stricat, la fel cum făceam cu fiecare dintre visele mele, după care mergeam să verific dacă era tot nimic atunci când deschideam ușa de la cameră.Atât caietul, cât și exterior camerei mele au rămas la fel cum le lăsasem.
2. Trunchiul siamez -Simion Anca-Viorica
Frustrare. Ocean adȃnc, ȋnverşunat, al claustrării, al groazei… Al inspiraţiei. Există un măr ȋn spatele casei, un trunchi crescut din trei seminţe, deveniţi fraţi mai apropiaţi decȃt simpla similitudine a soiului. Cu mȃna mea i-am plantat, cu niciun gȃnd spre viitor, ba chiar orb fiind legat de orice mi se va fi arătat ȋn cale. Sunt rare momentele cȃnd mă opresc gȃndindu-mă la acel trunchi născut din trei, cȃnd ȋmi dau voie să-l observ, atȃt de ȋngreunat şi el şi eu de ȋmprejurările noastre, o constantă presiune apăsȃndu-ne. Pomul (sau siamezii, cum mă gȃndesc de fapt la ei) nu-mi trezeşte niciun sentiment, decȃt ȋn cele mai negre dimineţi cȃnd tot ce pot observa este scurgerea timpului. O simplă masă de nisip căzȃnd ȋn minea mea către abis. E un lucru formidabil, fascinant, cum mintea artistică vede chiar şi cȃnd nu e predispusă la vizual. Aşa că stau la fereastră, ȋncerc să desluşesc forma pomilor printre altele zeci din livadă şi printre alţi sute de copaci care le conturează ramurile ȋn spatele simplului gard care mă ţine ȋn perimetrul civilizaţiei, şi tac. Posibil să nu am multe de spus nici ȋntr-o dimineaţă luminoasă, dar asta e o tăcere cu tȃlc, o ȋntrebare. Obsesie trandafirie, cu verde al spinilor ce mă-nconjor, unde doar obiectul minţii are ȋntȃietate. Ȋntrebarea e alta ȋn fiece zi, dar astăzi reflectam la trecut. Doar un soi de oameni te conduc spre apus ȋn gȃnduri şi-n cuvinte, aşa cum nimeni altul nu o poate face—un poet. Iar ȋn timp ce artistul te poartă peste ape, poemul e ancora prezentului. Nu o cetate rămasă istoriei, ci una ce ne urmăreşte ȋn prezent. Liniştea la care rămȃn la final nu este ȋmpăciuitoare, nici măcar miloasă, este un almanah mai ordonat probabil, dar mereu ȋn mişcare, mereu adăugȃndu-şi opere. Mă holbez—pentru că mi-e greu simplu doar să privesc—pe fereastra murdară de ploaie, gȃndind şi la copilul ce eram, sperȃnd silenţios la o plantă crescȃnd, şi la adultul ce-am devenit, ignorȃnd ceea ce am lăsat să se creeze. Frustrare. La ce se ajunge de aici? Izolarea e uşoară, ignor cu o simplitate arogantă tot ce se află-n juru-mi şi aduc către lumină amintiri dintre cele mai negre pentru a scuza gȃndurile cele mai ȋnchise, mai depărtate de ȋnţeles. Dacă e să pot crea ceva, acesta are nevoie de un catalizator, din cele mai măreţe, mai importante, pentru a putea eschiva nevoia exprimării directe, a lacrimilor reale şi a explicaţiilor. Nu aşa se simte un poet? Aştept de ani mulţi să ȋnflorească pȃnă şi o mică floare ȋn pomul siamez. Ȋncă nu s-a ȋntȃmplat şi nici nu cred că voi trăi s-o văd ȋntȃmplȃndu-se. Probabil trebuie altoiţi, poate trebuie ajutaţi, replantaţi lȃngă alţi meri, se prea poate să simtă dorinţa unei reuniri figurative cu neamul lor. Dar frunzele le sunt sănătoase, iar priveliştea ar avea de sufeit fără trunchiul lor aplecat sub ramuri de kiwi, şi el neȋnfloritor. E asemenea artistului, ȋngreunat de limitele exteriorului, chinuind spre a ȋnţelege realitatea ȋn care a fost adus, aplecaţi toţi sub noi dureri şi colective tăceri, sub dorinţe suferinde ale rugurilor venite din alte focuri. Nu dăm noi foc lemnului cȃt se arde poetul ȋn griji posibil absurde omului comun. Dar există frumuseţe, deschidere către-nstelat ȋn oglinzile singurătăţii. Inspiraţie. Inspirare a mediului ȋn care ai ajuns artistul de azi, expirare a sentimentelor care nu veneau niciodată la timp, care nu ȋţi ajungeau pentru doar o după-amiază. Sentimente care te urmăresc aşa cum continuă arta să te urmeze ca un animal fioros, loial, ce-şi arată latura vulnerabilă cȃnd te aştepţi mai puţin. Spun „Poate am să tai pomii ăia la primăvară” şi nimeni nu mă crede. Spun „Iarna va fi mult prea tristă pentru a o mai face să sufere cu o privelişte jalnică” şi sunt ignorat. Dar cȃnd ȋţi spun că am văzut azi soarele strălucind cu putere la răsărit, printre ramurile nucului ȋn care voiai să construieşti un leagăn, mă iei ȋn braţe şi-mi şopteşti că eşti fericit. Las ȋn urmă credinţele omeneşti şi te ȋmbrăţişez dar tot ce pot gȃndi este scurgerea timpului. Iubire. Cȃţi nu au scris despre tine, o dulce sentiment? Ai ajuns un stil de viaţă, o piatră preţioasă prea mult ȋnchiriată. Dar exişti ȋn scrierile toate; dacă nu mai mult, măcar să ştim de unde vin cuvintele noastre, conştienţi de umanitatea de care ne agăţăm cȃnd scriem. Să facem ȋnţelepciunea să-nflorească conştient, cum nu putem livada s-o vedem. Mă simt acum abandonat pe scenă pentru un ultim monolog. Toate sosesc cu un preţ, cȃnd accepţi că eşti, exişti, şi mă privesc acum ȋn lume, ochi de sticlă şi de venin, cum pictez viaţa din moarte pe vitralii de argint. Cuvinte plasate cu exactitate, una o urmează pe cealaltă, şi ştiu că atȃt timp cȃt un dumnezeu aparent există nu voi putea găsi cuvȃntul perfect. Putem juca cu exactul, cu precizia, poate chiar să o ducem atȃt de departe spre extrem, dar ȋn final rari sunt oamenii care se pot numi zei. Existenţial mă-ntreb, dac-ar fi să trecem după, am putea, ȋntr-un sfȃrşit să punem capăt durerilor sau am dori altele noi? Cȃnd nici regi, nici ȋmpăraţi n-am fost e imposibil să ne vedem rolul ȋn valurile istoriei. Şi totuşi, perseverez să exist.
3.Arhimede și soldatul- Luana Anami Ardelean
Privind poezia lui Radu Stanca din prisma hermeneuticii, vom vedea revelându-se într-însa deschiderea spre transcendent. Poezia este despre libertate, însă pornește tocmai de la moarte, închiderea cea mai opacă. În realizarea operei, poetul se inspiră din povestea reală a morții lui Arhimede. Se spune că în timp ce Siracusa era atacată de romani, Arhimede, nepăsător, era cufundat într-o contemplație adâncă privind niște cercuri desenate pe pământ. Văzându-l, un ostaș roman care trecea pe acolo îl omoară. Ființa se definește prin limitație, iar libertatea, în sens ontologic nu se poate dobândi decât între limite. Arhimede e închis simultan în două spectre: în hotarele cercului și în propria lui problemă. El însuși consideră că este liber doar între aceste limitații. Întrebarea „cât timp problema mea rămâne moartă” și cercurile „înconjurat de cercurile mele” . Vom arăta în cele ce urmează că ambele limite care îl îngrădesc pe Arhimede iau chipul unor deschideri. Sunt, de fapt, cum ar spune Noica „închideri care se deschid”. Să începem, așadar, cu întrebarea. Ea este, în primă fază, o închidere în frământare, în gânduri, în idei, dar se poate deschide spre o nouă cunoștință, iar atunci eului i se revelează un anume lucru. Întrebările lui Arhimede, însă nu-și găsesc răspuns. De altfel, tocmai asta îl face liber. Lui nu i se revelează un anume fapt izolat, ci misterul lumii ca întreg. Astfel de întrebări, care nu își găsesc răspuns, nu aprind nici o lumină, dar deschid o nouă cale în mister. Problema moartă a lui Arhimede se deschide deci, sub chip de cale. A doua limită e cercul. Pe parcursul istoriei biserica creștină se legase cu ardoare de ideea că universul are forma unei sfere, iar Pământului se află în centrul său. Știința a infirmat până la urmă această teorie însă, cercul are încă un loc de maximă importanță în univers. Cel puțin metaforic se poate spune că în forma lui încape tot cosmosul. Fizica de astăzi afirmă că traiectoriile de mișcare ale planetelor și ale galaxiilor sunt circulare și la fel, cercul este prezent și în cele mai mici părți ale naturii, în propagarea undelor și în mișcarea electronilor. De asemenea, în psihicul oamenilor cercul este un simbol cu întindere largă. Acesta simbolizează perfecțiunea, eternitatea, mișcarea… I-au fost atribuite roluri mistice în diferite culturi de pe glob, ca exemplu am să iau mandala. Este un simbol foarte vechi, a fost folosit în Egiptul antic pentru o reprezentare a lui Horus. Acesta era plasat în centrul unui cerc, iar în cele 4 puncte cardinale, fii săi. Reprezentări de acest tip întâlnim și în creștinismul Evului Mediu, unde Isus era plasat în centru, iar cei 4 evangheliști în punctele cardinale. Mai există și mandala orientală, asemănătoare unei flori care în lamaism și în yoga tantrică se folosește ca punct de plecare în meditație. Ceea ce este specific unei mandale este ca plasează în centrul cercului universalul. Mandalele orientale, deși mult mai abstracte își bazează meditația pe același principiu: te focusezi asupra punctului din centru pentru a te detașa de eu, pentru a fi una cu universul. Punctul, are în sens geometric, statutul de limită absolută. El există, însă nu are dimensiuni. În teoria Big Bang-ului dintr-un astfel de punct ia naștere universul; dintr-un punct al cărui volum tinde spre zero și a cărui masă tinde spre infinit. Tocmai printr-un astfel de punct a înțeles omul că poate ajunge la universal. Arhimede a fost poate primul care a înțeles. În timpul vieții spunea „dați-mi un punct și răstorn pământul”. Spre acest punct, al limitei absolute, tindea el cu toate frământările lui, cu toate întrebările… În cele din urmă cele două limite, cercul și întrebarea, s-au deschis. Cercul s-a prefăcut în centrul lui, în univers, iar întrebarea s-a făcut cale. Astfel s-a deschis eterna libertate a lui Arhimede, într-o manieră ontologică, pornind de la închideri. Moartea reală a geniului s-a prefăcut și ea cel puțin în poezie și revelându-se în gândurile noastre nu mai e atât de opacă. Prin urmare, Radu Stanca reușește să expună în versurile sale libertatea ontologică, acea deschidere care are loc numai în centrul limitelor. Arhimede n-a atins acest paroxism decât cu gândul însă, chiar asta vrea să arate poetul: că transcendentul se deschide în ființă prin gând.
41Domnica Pop, Carmen Secere şi alţi 392 comentariiÎmi placeComenteazăDistribuie