LUCIA BIBARȚ, DINCOACE DE PĂCAT
(După ce-am mușcat din măr, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2020, poeme lirice)
Volumul ”După ce-am mușcat din măr” (2020) are câteva elemente ”de recuzită”, reprezentând ”poarta” de intrare în conținutul textelor lirice. Acestea sunt: coperta, plus variațiunile picturale semnate de Aurel Dico, ilustrații având același motiv al mărului mușcat, golul fiind acoperit de imaginea unui chip stilizat și adolescentin feminin. Pe coperta patru sunt postate două citate ale criticilor literari
Romulus Bucur și Andrei Mocuța, ca o recomandare pentru lectură și o garanție a valorii conținutului. Preluarea unui extras din Carl Sandburg (poet american și biograf al lui Lincoln), menit să explice sensul poeziei, ”ca o deschidere și închidere a unei uși, lăsându-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în frântura aceea de clipă”, asigură hașurarea textelor cu o umbră de ghicitoare și de îndoială privind ”infidelitatea” oricărui text poetic. În fine, Al Florin Țene scrie o prefață, intitulată ”Întoarcerea
la mitologie – pretext pentru trăirile prezentului”, stimulând interesul cititorilor asupra volumului ”Luciei Bibarț, poetă prin excelență, (care) iluminează prin înăuntru mitologia cu fascicolul de lucire al trăirilor sale, aducând într-un paralelism fericit simbolistica trecutului cu destinul autoarei, înflorind prezentul prin poezie” (p. 7).
Romulus Bucur identifică articularea poeziilor cu ”marile teme, în primul rând iubirea”, observând ”înclinația spre metafizic și dispoziția meditativă a poetei”. Motivul ”mărului”, afirmă A. Mocuța, se regăsește ”în poezia Luciei Bibarț într-un echilibru delicat între iubire, nostalgie, credință, dor și contemplație”. Prefațatorul Al. Florin Țene explică mitul mărului lui Adam, abordat altfel, ”într-o filozofie proprie”, de către Lucia Bibarț, în sensul în care rodul pomului din grădina Raiului devine emblema cunoașterii, iar nu ”un vestit măr al discordiei”. Apoi, prefațatorul pomenește de ”maturitatea versurilor”, de ”sufletul curat” al purtătoarei de iriși și șuvițe, de ”barocul construcției bibarțiene”, de o autoare ”frisonată de dorinți”, precum și de ”marea voluptate a discursului poetic stilizat și încărcat de metafore”. Alte două ingrediente: volumul este dedicat ”fiului meu, Matei”, iar textele sunt scrise într-un cursiv Bradley Hand, cu spațiere amplă și blancuri cu semnificație mascată.
Conținutul volumului cuprinde 87 poeme, scurte, foarte comprimate ca expresie și, după cum considera autoarea, protejându-se în umbra citatului din Carl Sandburg, poartă însemnele ghicitului provocator pentru un curios cititor de poezie. De ce ale ”ghicitului”? Pentru că orice comprimare a unui sentiment în marginile conturate ale sensului cuvintelor ascunde o realitate trăită și simțită de un
Eu. Pentru că limitarea expresiei la ”o respirație” prin vocabule tăinuiește o stare sufletească, de care autorul este cuprins pur și simplu. Să încercăm să desghicim poemul dintâi, intitulat ”Adam și Eva”, cel care generează titlul volumului ”După ce-am gustat din măr”. Al. Florin Țene, prefațatorul, sugerează înțelegerea semnificației în ecuația ”mitului Mărului lui Adam”, pornind de la fructul oprit
din grădina Edenului. Și totuși în cele șapte versuri, Lucia Bibarț regăsește, în mușcătura din măr, la îndemnul șarpelui, o amplă metaforă a lumii, privită prin ocheanul devenirii Omului. Simboluri ale Femeii și Bărbatului, Eva și Adam, săvârșind încălcarea interdicției divine, râvnesc spre reconstruirea unității, conform mitului androginului, dorința/ voința perechii de a readuce lumii creația și echilibru condiției umane de dinainte de păcatul originar. Mitul a fost anticipat de Lucian Blaga, în lirica
”Eva”, din ”Poemele luminii” (2019), în care Femeia a fost ispitită de șarpe prin cuvinte tainice, încât nici Dumnezeu n-a aflat de ”șoapta șarpelui”: ”Când șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi” și-i șopti ceva în ureche” încet, nespus de încet, ”ceva ce nu se spune în scripturi”.
Lucia Bibarț își închipuie, reflectând contemporan, că Eva a crestat cu mușcătura sa frumusețea fructului interzis, iar Adam s-a lăsat ademenit de îndemnul femeii. Înghițind mărul, binelui, Adam rămâne ”greu” de semnițele mestecate. ”De atunci…/ Sămânța lui Adam/ se-mprăștie în lume/”, dând alte Eve și alți Adami, care împreună repetă păcatul cel dintâi. Ciudat este că, în volumul antologic al Ligii scriitorilor (coordonat de Lucia Bibarț), apărut în același timp, această lirică nu este selectată între cele cinci, alături de ”Idiosincrazii” sau ”Coasta ta”, deși este reprezentativ pentru a fi considerat o ”artă poetică”.
Vom trece la analiza celorlalte lirice, identificând elementele care susțin virtuțile alcătuitoare ale oricărui poem sentimental: forma și fondul – tema și configurația sufletului statuat prin cuvinte. În lirism, orice eveniment cotidian sugerează o notație lirică, așa că o stare afectivă, un dor, o întâmplare, cum ar fi căldura, amintirea iubirii, o meditație despre timp, spațiu, un fulgerător gând despre sine și despre dragoste și multe altele sunt surse de poetizare. Conținuturile care generează efuzii sentimentale devin, pentru lirică, surse de reflecții și motive de filosofare și exercițiu de limbaj poetic. Acând studii filologice, Lucia Bibarț știe, desigur, diferența dintre sensurile denotative și sensurile conotative ale cuvintelor. Poetul conotează, ”umblă” la înțelesurile vocabulelor spre a le da o înfățișare metaforică, alcătuind alte realități verbalizate, creative, unice, prin provocarea imaginația constructoare de limbaj estetic. Poetul devine original în expresie, e altfel decât alții, iar alcătuirile sale creează o nouă înfățișare a lirismului. În cazul Luciei Bibarț, ”poezia se articulează, spune criticul literar Romulus Bucur, în jurul noțiunii de poetic”. Într-o condensare expresivă, poemele par scurte respirări ale unui om îmbolnăvit de cuvinte sănătoase. Ce altceva poți spune despre textul
”Captiv”: ”De dor, cu dor/ mă neîncape trupul…,/ deschid chingile cărnii/ și … răsuflu./? La fel, în lirica ”aburind”, se pomenește de ”poemul respirației”: ”E atât de fierbinte/ poemul respirației tale, iubito,/ atât de reconfortant și aromat,/ Ca-ntr-o zi rece de toamnă,/ o cană cu vin aburind…/”.
Alteori, poeta Lucia Bibarț se lasă ademenită de problematizări, iar o asemenea stare generează melancolii existențiale și răvășitoare gânduri înscrise prin cuvinte scrijelite în spații albe, în blancuri de pagină luminată: ”Tu, tu nu ești El/ ești doar o reprezentare a Lui”, la fel ca în ”existențială”, ”final”, ”eu de mine”, ”Singur” și altele. Unul dintre cele mai frumoase și generos cuprinzătoare de
sevă lirică este poemul ”Plecări și sosiri”.
Nimic în lumea aceasta nu este lipsit de cusur, toate cele pământești se asemuie mărului mușcat, lăsând speranța perfecțiunii și a năzuinței de egalizare a divinității în creație. Dacă m-aș referi la ”cusururile” poemelor din volum, acestea s-ar regăsi în folosirea unor cuvinte purtătoare de o mai rarefiată valoare estetică: ”apucatelor claxoane”, ”comenzile de la centru”, ”caldarâm încins”, ”gândurile apriori”, ”trag cablul din sursă” și altele. În interiorul comentariului analitic, regăsesc invențiile lingvistice: ”nisipindu-le”, soarele ”cocând” amintiri, ”aluat de cuvinte”, ”mă neîncape trupul”, ”schepsisuri românești”, ”apoi te însomn” etc. Exemplele selectate sunt scoase din contextul poemelor, dar, la desele lecturi, se resimte o voalare a discursului poetic, comparat cu alte versuri, înzestrate cu frumusețe și ornamentații lirice: ”iubita mea s-a scuturat de rouă”, ”casă în umbra genelor tale”, ”sătulă de revărsarea mea, mi-e dor de-o stăvilire”, ”îți anin de pleoapele mirate, visul”; plăcută și relaxantă este întreaga poezie ”cotropiri”, excepțională, din care selectez o strofă:
”Cât de adânc mă freamătă lumina,
Pătrunsă-n trupu-mi lenevit de zi,
Și cât de aprig mă cuprinde vina
Acestei lumi ce n-a fost nici va fi.”
Același fermecător mesaj, purtător de delicii estetice, regăsim în cele zece cuvinte din textul
”Ca vinul”:
”Poezia (mea) e ca vinul
din sfântul butuc
al Edenului.”
Comparând cu celelalte volume ale Luciei Bibarț, ”Șuvițe și iriși” (2013) și ”Poetizări tactile” (2016), poemele din ”După ce-am mușcat din măr” (2020) sunt mărturia progresului în ce privește mijloacele de expresie și a cumpănirii inspirate a sentimentalismului spre o filosofare existențială.
Este un câștig metafizic, dar și o pierdere de sensibilitate, de valorificare a epidermismului (”tactil”), de o detașare de feminism și senzualitate. Actualul volum criptează, sub controlul rațiunii, setul de sentimente, cu mai multe straturi de iubire și tristețe; totodată, provocă la o lectură implicată, participativă, imposibil de înțeles de o gândire leneșă, fără exercițiu poetic și fără autoiluzionarea
unei seducții spirituale. Sunt poemele unui om ales, adresate – dacă putem vorbi de așa ceva în lirism! – unor cititori capabili să transpună emoțiile într-o stare de viață și să se resimtă în vibrația lirică a autoarei. Lucia Bibarț răsplătește prietenii cuvintelor poetice cu stări sufletești încărcate de nostalgie și deopotrivă de optimism, transmitând un mesaj umanizator: șansele de fericire ale omului
sunt infinite, deopotrivă cu șansele sale de nefericire. Până și Dumnezeu resimte chemarea de a se umaniza:
”Când Dumnezeu/ se simte prea singur/ în Veșnicie/ Se fragmentează iubitor/ în fiecare dintre noi/ și ne îndumnezeiește,/ Umanizându-se”.
Se apreciază organizarea ”versurilor” în pagină, după modul de respirație a autorului, croșetate în țesătură largă, cu spații odihnitoare, prin cuvinte sugerate, între care vreo ornamentație fisurează gândul și-l reorientează spre sufletul Poetesei. Volumul confirmă modernitatea discursului poetic, maturitatea lirismului, prospețimea emoționalității și știința de a evoca deliciile limbajului, armonizate într-un stil coafat și parfumat despre un destin răvășit de amărăciunea trecerii anilor în rețete afective.
Lucia Bibarț confirmă vocația lirică cu care intră în spațiul estetic al poeziei naționale.
Anton Ilica