În noaptea asta
mă îmbrac în tine,
veghez nesomnul
oaselor suflate-n sticlă
și plutesc deasupra liniștii
într-un dans de libelulă.
Timpul stă țintuit pe cruce,
tu ții rostul acestei lumi
și-al tuturor lumilor
pe cerul tău căprui.
În noaptea asta, steag alb împăcat cu sine,
vin la tine,
pumnal ascunde-mă adânc
și nu mă căuta de rost.
Poemul acesta
este un rest de alb
pe o lună neagră
aripa unui fluture
ce acoperă o gaură în suflet
e un descântec
ce scoate cuiele din palme
o pecete de taine pe piele
care ustură mai tare
decât tăcerea ta de lut
poemul acesta
e o daltă
cioplind alei prin sânge
mi te-mpleteşte între coaste
iar prefăcându-mi scutul în petală
mă ninge
mă ningi
cu fulgi de jar.
Ergo sum
pipăi golul
orb cu dor de văz neştiut
în spatele unui zâmbet
mă rabdă chipul
nu-mi iartă dezlegarea
luna cărunțeşte
pe ființa lungită
fir de sticlă
încap într-o suflare
pe o muchie de iarbă
şi-o lumânare
preaiubită-neplânsă
îmi leg brațele de mine
proscrisă pe era-să-fie
umbra mă împinge
spre mine
fără milă
atârnă perle scrijelite
ciorchine în ochi
pe frunte
degete smerite
izbăvesc cioburi
de suflet
ce sfârâie:
Nemoarte-mă
încă o viață!
Răzbirea ochiului
Şi după ce s-a hotărât,
s-a acoperit cu o pleoapă străvezie.
Lumea despicată-n două
se arăta lăptoasă
ca dincolo de crisalidă.
Şi se afundă-n uitare
prin tenebre coridoare strâmte,
vene-vise albastre-ncremenite.
Gândurile cresc pilaştri,
nemiloase până-n ceruri,
se transformă-n dălți de suflet
cioplind chipuri-dor
în munte de cuvinte.
Rugăciunile sunt mute –
câte una mai cerşeşte
gură de aer,
de ureche.
Ochiul orb, cu degete tăcute,
îşi pipăie globul alb
ars de atâta văz,
prefăcându-l în glob de crez.
În umbra moale de crisalidă
face o gaură-n perete
cât o inimă de furnică,
iar peste frunte
Soarele îi aşterne o rază
nou-născut
bob de lumină.
Panta rhei
Numai cerul nu ni-l alegem,
căderea umbrei și îngerii.
Alegem să ne locuiască o fereastră
și o silabă să ne cerne ființa.
Ne-alegem colții, Doamne
și pietrele,
coama clipei într-un ochi
și o mână.
Ni se alege tăcerea
și un fir de lumină deasupra,
lemnul crengii,
verdele ierbii
și o pleoapă
să ne acopere în legământ
cu dorul celui mântuit.
Erika Kerd