
eudaimonia în a paisprezecea zi de mine
cuvintele
supraviețuiesc cuvintele
le arunc aiurea și ele supraviețuiesc
se înfig precum semințele în colțul poemului
în șanțurile poemului
și acolo germinează
și deodată mă trezesc cu bobocii cuvintelor
și deodată mă trezesc cu florile cuvintelor
și dintr-o dată realizez că poemul acesta
miroase a crin
a alb
numai a alb
și întorc capul
și dau cu ochii de icoană
și icoana dă cu ochii de mine
și ea se transformă în cruce
și eu mă transform în Iubire
și dorul tău
doare
frige
arde
moare
uite
așa
clocotind
de dor
de dorință
de nor
de durere
îmi fac eu un foc din poeme
și mă sui pe rugul cuvintelor mele
și cuvintele mele mă ard
într-una
de dorul tău
de dorul meu
de dorul Maicii mele
celei de mine
curgătoare
celei de mine grăitoare
uite
uite
miroase deja a iasomie
și
a mâna-Maicii-Domnului
printre rânduri
îmi caut rimele să-mi încalț cu ele versurile
să le dau chip de sărbătoare
să le primenesc
mâine-poimâine mor
și n-am fost încă
mirele
cuvintelor mele
daimonul meu
către mine
zise
rezemat de căpătâiul poemului
rupt la o rimă
de tine
să mă îngropi îmbrăcat în poem
și ai grijă să fie un pic strâmt
la subțiorii cuvintelor
să simt că te doare
până la dor
daimonul meu către mine zise
murind cu mine
catinel
legănat
aproape tăcere
poem
ca și mine
și el
.
rid 65
În mai se culcă florile de dor
e-un dor cu nori
crestat de vreme
își lasă pe tăcere semne
îmbătrânim sub porți de tei
într-un trecut fără de stele
și ațipim sub patimi grele
și ne trezim triști pe la trei
tâlhari de inimi crinii-nalți
dezbracă de ferestre somnul
și eu sunt tu și tu ești marți
și risipim in umbre dorul
și ne iubim cu nori și ploi
într-un păcat ce soarta cerne
e și târziu
e și devreme
și ne lipim de noapte goi
și cântă-n șoaptă un izvor
pe-un murmur trist spălat de vreme
doi trandafiri privesc în gol
la drumuri care lasă semne
.
rid 40 plus
e
poate
ceasul
e poate moartea dată înapoi
e poate versul rătăcit prin casă
sau poate-i vântul
așezat la masă
e poate viața spartă la un colț
sau poate iarna cerne pe la porți
e poate drumul despărțit la noapte
și parcă luna cade
fadă
dintr-o parte
e parcă vremea să uităm cinstit
si
parcă
și durerea
acuma
s-a oprit
la capătul tăcerii să cugete puțin
că poate am murit
sau
poate
am să vin
infinitul s-a crăpat și el
pe-o teamă
și-a răsărit iubirea
veștedă-ntr-o
toamnă
.
starea de spleen. Rid 37
sunt singurătate bărcii
plutind
pe răcoarea nopții
cu pieptul dezgolit
disperarea
se târăște către durere mușcându-si buzele
până la strigăt
rup versuri târzii dintr-un poem desfăcut la îngeri
nu mi-e bine
mi-este aproape poem
si
mi-e infinit de
Tine
într-o neînsemnătate care nu trece
și rup zilele
trăgând cu sete în piept praful drumului fără sfârșit
pe care-l car în spate de prea multă vreme