mă sui pe rugul cuvintelor mele – A Lui Ieremia

eudaimonia în a paisprezecea zi de mine

cuvintele

supraviețuiesc cuvintele

le arunc aiurea și ele supraviețuiesc

se înfig precum semințele în colțul poemului

în șanțurile poemului

și acolo germinează

și deodată mă trezesc cu bobocii cuvintelor

și deodată mă trezesc cu florile cuvintelor

și dintr-o dată realizez că poemul acesta

miroase a crin

a alb

numai a alb

și întorc capul

și dau cu ochii de icoană

și icoana dă cu ochii de mine

și ea se transformă în cruce

și eu mă transform în Iubire

și dorul tău

doare

frige

arde

moare

uite

așa

clocotind

de dor

de dorință

de nor

de durere

îmi fac eu un foc din poeme

și mă sui pe rugul cuvintelor mele

și cuvintele mele mă ard

într-una

de dorul tău

de dorul meu

de dorul Maicii mele

celei de mine

curgătoare

celei de mine grăitoare

uite

uite

miroase deja a iasomie

și

a mâna-Maicii-Domnului

printre rânduri

îmi caut rimele să-mi încalț cu ele versurile

să le dau chip de sărbătoare

să le primenesc

mâine-poimâine mor

și n-am fost încă

mirele

cuvintelor mele

daimonul meu

către mine

zise

rezemat de căpătâiul poemului

rupt la o rimă

de tine

să mă îngropi îmbrăcat în poem

și ai grijă să fie un pic strâmt

la subțiorii cuvintelor

să simt că te doare

până la dor

daimonul meu către mine zise

murind cu mine

catinel

legănat

aproape tăcere

poem

ca și mine

și el

.

rid 65

În mai se culcă florile de dor

e-un dor cu nori

crestat de vreme

amanți perfecți câțiva bujori

își lasă pe tăcere semne

îmbătrânim sub porți de tei

într-un trecut fără de stele

și ațipim sub patimi grele

și ne trezim triști pe la trei

tâlhari de inimi crinii-nalți

dezbracă de ferestre somnul

și eu sunt tu și tu ești marți

și risipim in umbre dorul

și ne iubim cu nori și ploi

într-un păcat ce soarta cerne

e și târziu

e și devreme

și ne lipim de noapte goi

și cântă-n șoaptă un izvor

pe-un murmur trist spălat de vreme

doi trandafiri privesc în gol

la drumuri care lasă semne

.

rid 40 plus

e

poate

ceasul

de-mpărțit la doi

e poate moartea dată înapoi

e poate versul rătăcit prin casă

sau poate-i vântul

așezat la masă

e poate viața spartă la un colț

sau poate iarna cerne pe la porți

e poate drumul despărțit la noapte

și parcă luna cade

fadă

dintr-o parte

e parcă vremea să uităm cinstit

si

parcă

și durerea

acuma

s-a oprit

la capătul tăcerii să cugete puțin

că poate am murit

sau

poate

am să vin

infinitul s-a crăpat și el

pe-o teamă

și-a răsărit iubirea

veștedă-ntr-o

toamnă

.

starea de spleen. Rid 37

sunt singurătate bărcii

plutind

pe răcoarea nopții

la capătul tăcerii

cu pieptul dezgolit

disperarea

se târăște către durere mușcându-si buzele

până la strigăt

rup versuri târzii dintr-un poem desfăcut la îngeri

nu mi-e bine

mi-este aproape poem

si

mi-e infinit de

Tine

într-o neînsemnătate care nu trece

și rup zilele

trăgând cu sete în piept praful drumului fără sfârșit

pe care-l car în spate de prea multă vreme