Picioarele noastre de lemn
nu cred în obligația de a fi fericit
doar pentru ca ești întreg.
eu am dreptul să mă simt o pată de sânge
imposibilă fără tine
cu trupul felin
și ochii frumoși
am dreptul să mă sinucid de nefericire
doar fiindcă o frunză a căzut prea devreme
în propria mea schilodire
ce curând au fost toate
ce curând am murit…
dar e bine pentru psihic să crezi ca viața
merge mereu înainte
spune-mi
unde și când și la cât ne vedem?
vreau să te tulbur
*
Cele mai frumoase scrisori
Singuri, morții mai scriu scrisori de pe front
Eu parcă-i aud cum scrijelesc
răcoarea aceea de ierburi
pe trupul
În care ruginește un glonț.
Parcă eram și eu o iubită,
cu părul nebun,
alergând să-si urle durerea
în fața unui mormânt gol,
dar parcă eram mai mult, mai mult,
eram această liniște de tine
în care nu se mai întâmplă nimic,
doar putreziri de frunze
Nu-i așa, toamna, nu-i așa
că te vei ține de cuvânt?
Mi-ai promis
un stilet în dreptul inimii
Poate îmi voi face o casă,
poate imi voi face un rost;
voi aprinde o lampă
într-un tango de demult
și voi citi, pe genunchii lui,
cele mai frumoase scrisori de dragoste.
Cele mai frumoase scrisori
de pământ…
*
Ultimul poem
Cu schijele lor asasine,
sărutările noastre pe pieptul umbrelor.
În rest, tăcere.
Plugurile au arat toate rădăcinile verii.
Iată, ziua în care te îngrop creşte
ca un prohod,
n-am velinţe pentru trupul tău ud,
n-am mâini să te mângâi,
n-am somn.
Mi-ai rămas în piept ca un adânc negru,
așa îmi curgi de mâlos.
Dori a uitare
iremediabil, cred.
In mijlocul sâmbetelor e frig,
de-a lungul căii ferate cresc maci,
iar de jur împrejurul pumnalelor, tu,
înalt.
Te scufund uneori în culoarea garoafelor,
te plâng ca pe un mort
ce va să îmi fii
când va bate primul clopot al verii. Mâine.
Mâine va fi deja târziu. Eu n-am știut cât eram de singură.
În tine îmi las unghiile,
în tine, ţipătul
cu acești ochi te-am privit
şi pe mine m-am văzut înlăuntru
sub pielea şi sub venele tale
eram eu, iubindu-te, nu doar
un prăpăd de nisip.
Du-te acum,
rămân la priveghi
mi-e frumos lângă mine, de iarbă.
Prin călcâiul tău, drumul nostru
scrie pe cruci ultimul poem:
acesta.
*
Plecarea are haine de migdali
Tăcerea străzilor
va vorbi cândva despre noi.
Mai trece o noapte
cât o catedrală de funii.
Zilele merg spre ierburi
răsucindu-și din noi
ultimele lor ţigări de adio.
Iată scrumul nostru
cade tăcut
pe genunchii orașelor.
Cât ne-am depărtat de mult
de sclavia noastră, iubite!
Încă visăm,
dar în casa de peste drum
ne vor naşte curând
doi părinţi feciorelnici,
aproape copii,
pe când la uşă ne vuieşte nisipul
şi ziarele despre noi prind, pe mese,
culoarea uitării.
Se dezvelesc gingiile vremilor, dragule.
Aproape mi-e frig.
Mă îmbrac în migdali, dar tu,
tu fă-te limpede, dragostea mea.
Am scris acest poem cu mâinile în ştreang.
Mâine va ninge. Plec.
Iartă-mă.
*
Tot mai departe, în mările putrede
Mă voi descărna de tine încet,
sub soarele dogoritor al Saharei.
Desigur, voi trece în şopârle şi şerpi
şi-n unghiile acestea sfâșiindu-mi nisipul
vieții cu care te-am iubit
iremediabil sublim
sub coaste nătânge,
pe când corăbii cu sclavi
vor duce sarea mea albă
tot mai departe, tot mai departe,
în mările putrede.
Frumoasele toamnei mă vor smulge râzând
roz şi penibilă -cum eram-
din acadelele copilăriei
aiurând de durere,
fumând havane pe pieptul tău de asfalt
şi-această zi fumând-o, ca o cobră neagră
încolăcită pe lumânări
şi pe praful nostru din băncile gărilor
în care, nu, n-am să mai vin…
Aşa visez…
Dar tu nu crede nimic
vezi-mă surdă şi dreaptă,
cum sunt tangourile
când se moare în ele din dragoste,
apoi împrăştie cenuşa acestei vieţi ce te-a vrut,
și praful mâinilor mele de om.
Acum înțelegi?
Eu mă voi descărna de tine încet,
aprinzând felinare cu răni
în toate firidele altui vers,
vândut pe nimic
hamalilor mei de nisip…
Camelia Radulian