magdalenă de joi
lucrurile se petrec brusc,
ca o frână apăsată de un dumnezeu
neatent la curcubeul
care trece strada.
se lovesc unele de altele,
vin într-un carambol cromatic
peste mine.
îmi zic, aventurată în riscuri:
hei, în condițiile astea,
eu chiar pot să opresc ploaia
la o secundă de pământ.
în tot împrejurul,
dragostea e beată ca un strugure
plin de miruri…
ce magdalenă sunt…
mă găsesc înfășurată în metaforele tale
și după apus.
*
muzica săpa tranșee.
femeia căzu lângă tânăra vineri
și bluesul îi sfâșie dez-tăinuit
cămașa.
avea
partener de păcat
tăcerile lui mozart
și tavanul jos al stelelor
încă n-o apăsa.
ea
își aprinde o țigară leneșă
și-l dă în judecată
pe Satan.
*
ușa
dacă-mi trag peste frunte orizontul,
pot să vagabondez cât vreau
prin ceruri clasice.
am prin buzunare
niște idei luate, de foame,
de-acasă.
ai grijă pe unde umbli,
mi s-a spus când am murit,
să nu te calce vreun vapor printre lumi.
și vezi ce ușă alegi.
nimeni nu știa
că dincolo, dacă nimeni nu te vede,
poți rămâne nemuritor
după moarte.
mă rezem
de un cal de piatră,
legat să pască umbra unui arbore.
începe să fie frig
în cerul gurii mele.
nu bea apă din râul ăsta, aud.
în el se spală mințile morților.
o să uiți, o să uiți…
atunci am căzut prin primul cerc
al necesității.
pe următoarele nu le-am mai auzit…
ce cauți aici?
nu știu.
(probabil
și în cerurile clasice se termină veșnicia)
*
i’m back
după ce am făcut
o criză de ulcer în limba rusă
și dependențele de toxic
au explodat.
asta e o situație foarte periculoasă,
pentru securitatea națională a fluturilor,
gulagul
nu pricepe decât în alfabetul chirilic
raidurile prin stomac.
come, baby,
norocul poate părea uneori o insultă,
poți să îmi mărești doza de inhibitor
și chiar să-mi calci drepturile civile
cu un hammer,
transferul de identitate e complet.
în fiecare limbă,
la ora 4,
jupiter trece pe comandă automată,
verifică tandru valoarea codului de bare
al jointului înfășurat
într-o rochie
cu decolteul adânc până joi.
ok,
la hashtag-ul meu
poți scrie orice –
toxic, mad, obsessive, whore, addiction,
free, tea, coffe, me,
profilul genetic nu-și schimbă fotografia,
my love.
my name is like
nicotine.
*
nu se dumirea bine dimineața,
că puștiul își punea în buzunar
grija mă-sii pentru întors seară acasă,
până nu ieșeau
câinii de la lăptăria lui Gane.
uita imediat de ea
și o zbughea.
la colț,
stătea să vină ai lu’ Mucosu’,
niște ăia mai mici și mai proști
peste care era șef,
el ținea nasturii și praștiile.
pe lângă nerăbdarea lui
proptită-ntr-un gard,
mai trecea uneori câte-un tată întârziat
de viață sau de băutură.
– săru-mâna, nene…
– să trăiești, mă care ești…
când apăreau târziii aia,
le trăgea câțiva ghionți de-ntâlnire,
apoi plecau fluierând ca bărbații
și intrau pe ulița veche.
aici începeau miracolele.
ciupeau cu ochii
fiecare mișcare, vorbă, miros,
olteni cu cobilițe
pline cu roșii mari cât inima de bou
prăvălii grase cu stofe, oale, cuie,
pâine…
mai trăgeau cu praștia
în câte un ghem de vrabie
s-o sperie.
lingeau geamurile de la madam Coco,
când scotea tăvile cu sarailii și baclavale,
ah, ce sirop, ce fistic…
se țineau
după derbedeii mai mari.
dacă le spuneau
ce fac noaptea mama cu tata,
le pica și lor câte un covrig șutit de ăia…
lumea lor
se termina în depozitul de lemne.
dincolo de el probabil nu mai era nimic:
– mă, ce nu se vede, nu există,
le zicea ălora doi filosoficește,
deși nu știa ce e aia.
după acoperișul înalt
pierea soarele
și se zdrobea cerul.
din depozit, pe ușă,
odată năvălea noaptea.
-hai acas’ că ies câinii lui Gane…
corina dașoveanu