Visurile s-au tocit
Visurile s-au tocit,
Precum scările unui castel medieval.
Fetele tinere,
Ce prindeau în laţul lor de aur
Îngerii cercetaşi
Ale căror intenţii le erau
Încă necunoscute,
M-au părăsit.
Femeile, frumoase
Precum bobul de grâu
În lumina verii,
Ce alcătuia tabloul perfect al naturii şi vieţii,
M-au părăsit şi ele,
Precum şi femeile
Care au încercat să ţină pe loc
Mânzul nărăvaş al celor o mie şi una de nopţi.
Următoarele femei ce mă vor locui
Îmi vor încropi casa memorială
Din câteva poeme de dragoste.
Pe uşă, vor scrie
Cu peniţă de aur:
„Timpul nu uită
Şi nu iartă!”
Gloria vieţii
E numai spuma bunelor intenţii,
Bună de ras doar îngerul iluziei!
*
Orice ai întreba
Buzunarul minții e plin de răspunsuri.
Cară întotdeauna câte o opinie disponibilă
Gata s-o exprime în culori temperamentale
Pregătite să-ți magnetizeze atenția.
Întreabă doar
Și cineva îți oferă drept răspuns
Singura culoare
Care face cu tine un sincron
Sub umbrela roșie
Ce mereu aruncă o cărămidă în spațiu,
Doar doar va cădea cetatea.
Degetul e dispus să încerce inelul
Ce e legat într-o fericită logodnă
Cărămizile și destinele
Până a simțit în ceafă
Suflarea rece a unui poem de iarnă
Apoi căldura intimă a căminului
Unde se fredona Bach
Iar noaptea așeza notele muzicale
Într-o cutie cu diamante.
Din volumul: Ana Ardeleanu, Rocile, Editura ROCART, Pitești, 2020 ~
*
Viața îmi aparține
Viața îmi aparține
Și împreună cu Dumnezeu
Formează un cerc.
În cercul format ca într-o horă
Se prind și brațele mamei
Dansând pe pietrele sentimentelor colțuroase
Care nu pot fi rotunjite
Într-o simplă carte de poezii.
Nimeni nu te despăgubește
Când îți dispar pe rând
Tinerețea și poemele de dragoste
Sub semnul unor superlative emoții.
Se înserează
Și mi-e teamă că nu am suficiente argumente
Pentru a-l păstra pe Dumnezeu aproape
Nici amintirea mamei.
Concluzia ce ne separă sau ne unește
E greu de așezat
Între virgulele oricărei decizii
Pentru că fiecare și-ar putea interpreta
Propria baladă
Cu aceeași sinceritate și măiestrie.
Aptă de zbor rămâne doar rândunica
Aflată în ora de meditație pe acel fir de telegraf
Care face legătura îndulcește conversația
Și dă vestea un pas în spate
În fața excesului de adrenalină
Simțit în aerul primăverii.
*
Ana
Rostul naşterii mele a fost
Să mă numesc Ana.
De aici au pornit toate neliniştile,
Din cauza frumuseţii acestui nume
Ce a născocit ideea de răpire,
De însuşire a unui timp ce nu-i aparţine,
Cum nici mănăstirea
Zidită în fiecare celulă a corpului său,
Aceste bule de aur râvnite
De locotenenţi, zidari, poeţi,
Femei ajunse la vârsta măritişului.
Cărţile poştale îmi dau veşti
Despre cântecul gâtuit al cucului tânăr.
Să fie moartea lui altceva,
Decât un tors de femeie,
De veacuri cântată de cuci
Sau doar versul unei secunde
Născută din spuma mării?
Aceasta ar fi întrebarea unui întreg:
Jumate al meu, cealaltă jumate
Nu ştiu dacă are căderea de-a sta lângă mine,
Ca mire de verde.
Dacă da, atunci mâna delicată a unui sfânt
Îmi va trage poala numelui,
Cu decenţă,
Peste genunchi.
Ana Ardeleanu