Mânza celor 1001 de nopți-Ana Ardeleanu

Visurile s-au tocit

 Visurile s-au tocit,

Precum scările unui castel medieval.

 Fetele tinere,

Ce prindeau în laţul lor de aur

Îngerii cercetaşi

Ale căror intenţii le erau

Încă necunoscute,

M-au părăsit.

 Femeile, frumoase

Precum bobul de grâu

În lumina verii,

Ce alcătuia tabloul perfect al naturii şi vieţii,

M-au părăsit şi ele,

Precum şi femeile

Care au încercat să ţină pe loc

Mânzul nărăvaş al celor o mie şi una de nopţi.

 Următoarele femei ce mă vor locui

Îmi vor încropi casa memorială

Din câteva poeme de dragoste.

 Pe uşă, vor scrie

Cu peniţă de aur:

 „Timpul nu uită

Şi nu iartă!”

 Gloria vieţii

E numai spuma bunelor intenţii,

Bună de ras doar îngerul iluziei!

*

Orice ai întreba

Buzunarul minții e plin de răspunsuri.

Cară întotdeauna câte o opinie disponibilă

Gata s-o exprime în culori temperamentale

Pregătite să-ți magnetizeze atenția.

Întreabă doar

Și cineva îți oferă drept răspuns

Singura culoare

Care face cu tine un sincron

Sub umbrela roșie

Ce mereu aruncă o cărămidă în spațiu,

Doar doar va cădea cetatea.

Degetul e dispus să încerce inelul

Ce e legat într-o fericită logodnă

Cărămizile și destinele

Până a simțit în ceafă

Suflarea rece a unui poem de iarnă

Apoi căldura intimă a căminului

Unde se fredona Bach

Iar noaptea așeza notele muzicale

Într-o cutie cu diamante.

Din volumul: Ana Ardeleanu, Rocile, Editura ROCART, Pitești, 2020 ~

*

Viața îmi aparține

Viața îmi aparține

Și împreună cu Dumnezeu

Formează un cerc.

În cercul format ca într-o horă

Se prind și brațele mamei

Dansând pe pietrele sentimentelor colțuroase

Care nu pot fi rotunjite

Într-o simplă carte de poezii.

Nimeni nu te despăgubește

Când îți dispar pe rând

Tinerețea și poemele de dragoste

Sub semnul unor superlative emoții.

Se înserează

Și mi-e teamă că nu am suficiente argumente

Pentru a-l păstra pe Dumnezeu aproape

Nici amintirea mamei.

Concluzia ce ne separă sau ne unește

E greu de așezat

Între virgulele oricărei decizii

Pentru că fiecare și-ar putea interpreta

Propria baladă

Cu aceeași sinceritate și măiestrie.

Aptă de zbor rămâne doar rândunica

Aflată în ora de meditație pe acel fir de telegraf

Care face legătura îndulcește conversația

Și dă vestea un pas în spate

În fața excesului de adrenalină

Simțit în aerul primăverii.

*

Ana

Rostul naşterii mele a fost

Să mă numesc Ana.

De aici au pornit toate neliniştile,

Din cauza frumuseţii acestui nume

Ce a născocit ideea de răpire,

De însuşire a unui timp ce nu-i aparţine,

Cum nici mănăstirea

Zidită în fiecare celulă a corpului său,

Aceste bule de aur râvnite

De locotenenţi, zidari, poeţi,

Femei ajunse la vârsta măritişului.

Cărţile poştale îmi dau veşti

Despre cântecul gâtuit al cucului tânăr.

Să fie moartea lui altceva,

Decât un tors de femeie,

De veacuri cântată de cuci

Sau doar versul unei secunde

Născută din spuma mării?

Aceasta ar fi întrebarea unui întreg:

Jumate al meu, cealaltă jumate

Nu ştiu dacă are căderea de-a sta lângă mine,

Ca mire de verde.

Dacă da, atunci mâna delicată a unui sfânt

Îmi va trage poala numelui,

Cu decenţă,

Peste genunchi.

Ana Ardeleanu