Marea mea
Marea este o regină suverană și plină de capricii, ori de câte ori îndrăznești să-i calci frontierele, doar ea hotărăște dacă și cum te vei întoarce înapoi!
De trei ori era cât pe ce să mă înec în mare.
Am „învățat” să înot uitându-mă la copiii care erau învațați de tații lor, de regulă urmăream lecția cu atenție, apoi încercam și eu.
Așa am învățat să fac tumbe înainte și înapoi prin apă, apoi am trecut la facut pluta și în final am reușit să înot ” câinește ” și „bras”.
Oboseam repede, dar totdeauna aveam grijă să înot paralel cu țărmul și la adâncime mică, mă ghidam după soarele de pe cer, după zborul pescărușilor, oricum nu auzeam nimic cu urechile sub apă; cel mai mult îmi plăcea atunci când, apa mării îmi mișca ușurel părul lung, dându-mi o senzație inefabilă de relaxare.
Mergeam la mare cu fratele meu mai mic, dar mult mai înțelept, el n-a fost aproape de înec niciodată. Și asta pentru că era mai deștept decât mine.
Ca soră mai mare aveam grijă de el, adică nu-l luam cu mine spre geamanduri, iar el stătea cuminte în zona unde îl lăsam.
Prima dată când era să mă înec, a fost cea mai tulburătoare experiență trăită până atunci; mă lăsasem furată de apa caldă și liniștită, cu ochii închiși, cu pletele dezmierdate de valuri, m-am tot dus spre larg; când m-am săturat de visare, am dat să mă întorc spre mal, dar când am văzut cât de departe este, am început să țip după ajutor. Nu mai știu dacă am înghițit sau nu apă, cert este că, foarte repede m-am trezit luată în brațe de un băiat mai mare, care m-a dus „de-o aripă” la mal.
Ajunsă la liman, i-am mulțumit salvatorului meu, dar așa o tulburare mare m-a cuprin, când am văzut cât de frumos era, că am uitat imediat de toată spaima.
Țin minte doar, că el mi-a spus să am grijă, altădată s-ar putea să nu mai fie nimeni în preajma mea… și a dispărut. Poate a fost un om amfibie, habar nu am, cert este că pe atunci eram o copilă care nu știa nimic despre viață și care se „hrănea” cu realitatea livrescă, da, devoram cărțile.
A doua oară, fost și mai dramatic: eram cu fratele meu, (el mi-a amintit de pățanie) copilul a fost atât de îngrozit, încât a avut coșmaruri după aceea. Povestea că era ca paralizat, când m-a văzut departe în larg, cum țipam după ajutor.
Se uita bietul copil la mine și nu știa ce să facă: să strige și el sau să vină spre mine; stătea înmărmurit și vedea cum marea mă trăgea în adâncuri, eu iar ieșeam și strigam, marea mă trăgea din nou spre moarte.
După ce am înghițit multă apă, a venit lăngă mine un băiat pe o saltea pneumatică și „m-a pescuit” cu succes; m-a lăsat aproape de mal, eu eram așa de speriată, încât nu cred că i-am mulțumit: aveam burta plină de apă sărată, cine să mai gândească având un astfel balast la purtător?
Fratele n-a spus nimic părintilor, omul ăsta nu m-a trădat niciodată, dar s-a ales cu o experiență teribilă și pentru toată viața; eu am tras învățăminte importante pentru viața mea și asta a fost a doua mea experiență terifiantă cu marea.
Da, marea e o splendoare, o încântare, mai ales în zilele senine, când se joacă în albăstrimi,în tonuri de smarald cu cerul sublim și înalt; numai că trebuie să te porți respectuos cu alteța sa regală!
Să n-o superi niciodată, trecând cu inconștientă peste granițele impuse de ea și nici de geamanduri; uneori, chiar și geamandurile sunt înșelătoare, dacă marea e agitată.
Concluzia este: niciodată nu trebuie să superi marea, pentru că dacă se supără și ea pe tine, totul se poate termina urât, foarte urât.
A treia oară a fost o experiență care mi-a definit, poate că mi-a calibrat personalitatea pentru totdeauna, a fost marea și ultima lecție pe care mi-a dat-o Marea; experiența a fst atât de cutremurătoare, încât nu m-am mai putut întoarce niciodată la viața dinainte.
Eram supărată, avusesem prima mea decepție, prima suferință din dragoste; marea era destul de agitată, de parcă un tunet din profunzimi, poate o furtună subacvatică era în adâncurile ei misterioase, populate de ecosisteme diverse, de prădători ucigând prada, care la rândul ei omorâse altă viețuitoare, ca și cum o lume înghițea o alta, un fel de „Matrioșca” inversată și marină.
Pluteam pe ape, pletele lungi iar îmi erau dezmierdate de valuri, pluteam și mă găndeam că vreau să mor, că ratasem iubirea vieții mele, că nu mai aveam niciun rost pe lumea asta.
Apoi m-am răzgândit, dar era prea tărziu: marea se supărase, apa îmi trecea mult peste cap, aveam în față o răspântie, alegerea era doar a mea.
Aș fi putut să acționez impulsiv și atunci, cu siguranță că aș fi intrat în panică și gata, marea și-ar fi luat tainul, ori aș fi putut alege viața.
O secundă, mai lungă decât toată viața mea de până atunci, am stat suspendată în vid, între viață și moarte, între sfârșit și început; nu mai știu dacă am „sărit” o bătaie de inimă, o respirație, ori o infinitate, dar țin minte câ m-am întors încetișor pe spate și am început să înot cu adevărat, cu toate forțele și din tot sufletul.
Frica mi-a pompat adrenalină în sânge, poate a fost doar alegerea mea, eu mă hotărâsem să trăiesc!
Fără să obosesc, dar depunând un efort considerabil, care m-a afectat serios multe zile dupa aceea, am ajuns la mal.
Atunci am învățat că, dacă vrei să trăiești, trebuie să lupți, că viața nu e un dar necondiționat, trebuie să-ți câștigi dreptul la fiecare respirație, la fiecare bătaie de inimă și, mai presus de potențiali iubiți, jumătăți ale sufletului și alte noțiuni golite de sens, ” pescuite” din minunata, dar iluzoria realitate zugrăvită prin cărți, mai presus de tot și de toate toate trebuie să fie dragostea pentru propria persoană, pentru acea dorință arzătoare din tine de a descoperi frumusețea intrinsecă a vieții.
Toate acestea m-a învățat „Marea mea”, mi-a oferit generoasă cea mai importantă știință de a trăi viața: clipă de clipă, lumină și întuneric, întrebări și răspunsuri la marile enigme interioare.
Da, Marea mea!
Țin minte bine: când am ieșit la mal, gâfâind de spaimă ori de efort, am văzut că răsărise luna plină.
Mare, rozalie, imposibil de descris în cuvinte, pășea diafan pe oceanul albastru electric al cerului; păsările pluteau pe ape, odihnindu-se, ori fâcându-și siesta după masa copioasă oferită în dar; undeva departe, se vedeau nave plutind cu luminile aprinse, aproape de rada portului, ca niște case plutitoare, ori poate ca niște orașe.
Era vară. Totul, dar absolut totul strălucea: albastrul intens al mării lucea blând, etalând mii și mii de nuanțe, una mai frumoasă decât celelalte, albul păsărilor, care pluteau pe ape, ori săgetau cerul strălucea, așa cum doar albul poate străluci în întuneric. Aerul strălucea de curat și de pur ce era, dacă te uitai mai bine, tot felul de irizații îți atrăgeau privirea, te chemau, te sorbeau.
Mai presus de tot și de toate, mândra lună străbătea impasibilă cerul înalt, catifelat, iar Luceafărul și apoi câteva stele începuseră timide să-și etaleze splendorile.
Da, luna plină era foarte aproape de pământ: roz, vaporoasă ca un văl te sorbea într-un sărut, uitându-se apoi drept la tine, misterioasă și surprinsă.
Atunci am înțeles cât de frumoasă este viața, te tulbură doar cu strălucirea ei, iar dacă ești pe malul mării într-o noapte vrăjită de vară, gata!
Te-ai îndrăgostit pe vecie de viață!
Atât.
Selma Calil