Daruri împărătești
Astăzi am trecut
pe la mine prin sat
casele mi se păreau
și mai mici,
oamenii nu mă mai cunoșteau,
,, cine ești, pe cine cauți
pe-aici?… „
,, Caut tinerețea
ce-am avut-o cândva”,
am vrut să le spun,
dinadins,
dar m-a-ntrebat
de la poartă, altcineva,
cu glas de tristețe,
subțire și… stins :
,, Pe tine te cauți,
te-ai pierdut prin străini? ,
sămânța nu încolțește
în orice pământ ” ,
pașii s-au oprit,
crescuseră mărăcini,
amintirile erau doar umbre
și vânt…
,, Pe cine cauți
m-a întrebat de la poartă,
nucul bătrân ,
casa ta a intrat în pământ,
aici au mai rămas
câteva daruri împărătești
cu care, și eu am să plec,
chiar mâine, la drum ” …
*
Pasărea colibri
Tu știi că piatra
din capătul unghiului,
ușor înclinată spre soare,
este chiar această pasăre
de pe umărul meu,
care învață să zboare,
Într-o zi ți-ai întoarce privirea,
din zborul ei cad în mine fiori,
aproape că mi se acoperă chipul
ca petalele, inima unei flori,
Aștept să rostești
cu privirea, cuvântul,
o pedeapsă rostită de tine aștept,
poate numai luntrea sau vântul
mai știe, prin noianul de ape,
drumul cel drept,
Tu știi că piatra
din capătul unghiului,
ușor înclinată spre soare,
este chiar această pasăre
de pe umărul meu,
care învață să zboare…
*
Fotografia
Fiecare bărbat
poartă în suflet
fotografia unei femei
ca și cum ar purta
în ranița de soldat,
scrisorile ei…
Seara,
întors de la luptă,
mângâie marginea ei
de mătase, cu o șoaptă
sau cu o tăcere adâncă…
Apele nopții
vor lovi în sufletul lui
ca în colții de stâncă…
Nimeni nu îi va da
un răspuns….
Cândva, se vor privi,
unul pe altul în ochi,
cu o dragoste
de nepătruns…
Fiecare bărbat
poartă în suflet
fotografia unei femei
ca și cum ar purta
în ranița de soldat
scrisorile ei…
*
Albastru
Acum înțeleg de ce
umbra mea
calcă uneori
peste frunzele plopilor
un pas înainte,
un pas înapoi,
parcă a pus cineva
semnul orbului
între noi,
Parcă a pus
aripi de păsări
între mine și soare,
de parcă sufletul meu
învață,
cu mai multe trupuri,
să zboare,
Acum înțeleg
de ce lacrima ta
se usucă fără motiv,
aici totul este limpede,
ca și cămașa cerului,
până la tiv,
Aud că palmele tale
împart lumii întregi
această culoare…
Am văzut cu sufletul
lumina pământului
cum se stinge
și moare…
*
Ultimul
Iarba mirosea
a vietate rănită,
prin sânge îmi trecuseră
caii de ger,
lupilor le ceream
să nu cadă-n ispită,
urletul lor
îmi era temnicer,
Am vrut să amân,
din lume, plecarea
la fereastră înfloreau
magnolii de frig,
mi-amintesc cum creștea,
printre gratii, mirarea
cuvintelor cu care voiam
să te strig,
Mi-amintesc cum tăiam
cu o linie dreaptă,
orizontul peretelui cenușiu,
peste pagina albă
așezam mâna dreaptă
și-așteptam cuvântul din urmă
să-l scriu,
Iarba mirosea
a vietate rănită,
prin sânge îmi trecuseră
caii de ger,
lupilor le ceream
să nu cadă-n ispită,
urletul lor
îmi era temnicer…
Marin Rada