Celebrăm sosirea primăverii oferindu-vă în dar un mărțișor literar.
- Sora, Simona – Hotel universal
- Adamek, Diana – Dulcea poveste a tristului elefant
- Ene-Corbeanu-Eliza – Viața la curte
- Dragu-Dumitriu, Victoria – Doamne și domni la răspântii bucureștene
- Golea, Claudia – French Coca-Cola
- Sand, Katherine – Nu poți zbura cu aripi frânte
- Ramirez, Monica – Viață dublă la Veneția
- Rosetti, Adina – De zece ori pe buze
- Simion, Chris – În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la mine
- Berteanu, Gabriela – Vinovați fără vină
- Corobca, Liliana – Capătul drumului
- Chicet-Macoveiciuc, Ioana – Miercuri, respirăm
- Fati, Sabina – Ocolul Mării Negre în 90 de zile
- Donovetsky, Ohara – Casting pentru ursitoare
- Sabău, Corina – Dragostea, chiar ea
Din biblioteca noastră vă propunem o versiune din Bucovina a legendei Babei Dochia:
” Zice că în timpurile de demult era un împărat și împăratul acela avea o fată foarte frumoasă și voinică, anume Dochia.
Și fiindcă Dochia era nu numai foarte frumoasă și voinică, ci totodată și isteață și cuminte, de aceea nu un fecior de împărat dorea s-o aibă de soție.
Dar tată-său nici unui fecior, din câți au pețit-o, n-a voit să i-o dea de soție, zicând că e prea tânără și că nu i-a sosit timpul de măritat.
Nu mult însă după ce a fost Dochia cea de pe urmă oară pețită, având tatăl său război cu un alt împărat, nu știu cum și în ce fel s-a întâmplat, destul atâta că a fost învins.
Și acuma împăratul învingător nu s-a mulțămit numai cu atâta, ci știind că potrivnicul are o fată foarte frumoasă și voinică, și isteață, și cuminte, a voit numaidecât să i-o ia.
Dochia însă, prinzând de veste că învingătorul tătâne-său voiește s-o ia cu nepusă-n masă și că nu e alt chip de scăpare, s-a îmbrăcat în douăsprezece cojoace, a luat o furcă de tors în brâu și turma de oi a tătâne-său și, astfel schimbată ca nimeni să n-o cunoască că e fată de împărat, s-a pornit cu oile la munte.
Și pe când s-a pornit ea, precum și mai pe urmă, pe când se suia cu oile la munte, era timp frumos și cald, de aceea arunca ea în fiecare zi câte un cojoc, pană când le-a aruncat pe toate.
Dar iată că după ce a aruncat ea acuma toate cojoacele și rămase numai în cămașă de cald ce era, și pe când ajunse pe culmea unui munte înalt, se pornește o furtună amestecată cu ploaie și omăt, și furtuna aceea, în loc să ție vreo câteva minute și apoi să înceteze, ținu douăsprezece zile de-a rândul, și în fiecare zi se făcea tot mai aspră, mai urâtă și mai nesuferită.
Dochia, fiind pe de o parte numai în cămașă iar pe de altă parte nedeprinsă cu asemenea furtuni și văzând că o răzbește frigul, voi să se întoarcă cu oile îndărăt, însă uitându-se pe culmea muntelui în jos și văzând cât e de sus, nu se încumetă a se scoborî, temându-se ca să nu cadă în vreo prăpastie și să se facă toată zdrele.
Și acuma neștiind ce să înceapă și să facă începu a plânge de se cutremura cămașa pe dânsa și a răpști împotriva lui Dumnezeu, de ce a dat un frig așa mare și nesuferit.
Dumnezeu, la rândul său, văzând ca răptește împotriva lui, în loc să i se roage ca s-o scape, cum a scăpat-o din mâinile împăratului care voia s-o ia cu de-a sila de la părinții săi, o încremeni, spre pedeapsă pentru nesocotința ei, și astfel încremenită stă ea și astăzi pe culmea muntelui aceluia, dimpreună cu oile sale, pe cari Dumnezeu asemenea le prefăcu în pietre.”
(Simion Florea Marian – Sărbătorile la români: studiu etnografic, București: Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, 2001, volumul 2, pag. 65-66)