matcă
iureș de visuri prin albii de suflet,
frânturi din momente și urme în lut
de mulți neștiute, de unii-nțelese –
surâsul e-nsemn în pământul tăcut;
făgașuri săpate, cu grijă-nspre mâine
diluvii ciudate, dar pline de rost,
purtând câte-un ev, lăsat în derivă,
spre-a nu mai fi timpul atât de anost…
în vaduri secate de veacuri și vrere
își caută hoții de vreme-adăpost;
apar câtedată, discret, la chindie,
ferindu-se, fiindcă nu mai sunt ce au fost.
izvorul începe anume a-și țese
răcoarea cu fire de suflet topit;
din pumnul căuș, picătura de sete
are gustul specific de albastru cosit…
obârșiile-s stranii, la sute de leghe:
pământul și cerul le strângem în noi,
de parcă putem săpa, printre stele,
tunel de lumină înspre viața de-apoi…
și totuși ne suntem, și totuși ne trecem –
matricea pătrată de ordinul gând
nu poate să dea soluția așteptată:
nu știm converti veșnicia-n cuvânt!
deși ne mai credem maia pentru mâine,
deși ne mai vrem rupți din ziua de ieri…
nu știm să-nțelegem că și mana e pâine,
dar se ia doar pe rouă, ca să țină de dor…
Carina Anqa
