lupii albi
un lup însingurat aleargă în noapte pe sub luna mea
prin pădurea de visuri o potecă
precum un fluviu de lumină-i deschide calea
haita de gânduri pe urmele lui
inima îi bate clopot ruginit până hăt departe
în inima mea
se aud cum urlă în beznă puii înfometați
luna se sperie și o ia la sănătoasa
viitorul își inversează polii
cât de grea este trecerea aceasta de la miere la fiere
singurătatea se gudură la picioarele mele
precum o hienă parșivă
o iau de gât și o priponesc de umbra lunii
niciun lup nu a scăpat indiferenței noastre iubite
cu toții au albit
*
De regulă, poeziile își construiesc viața pe lângă o singurătate
Dacă ne-am întoarce la colivia aceea în care
ascundem câte o pasăre
ca pe o frică intrată inoportun să-și afle cuib,
din același motiv al camuflării interioare,
cu siguranță ar veni cineva să sufle de trei ori în destin,
ca într-un glob magic în care totul se redimensionează.
Pasărea ar putea deveni femeia,
globul,
bărbatul
iar suflarea, viața.
Totul ar fi închis într-o pseudo-colivie a minunilor în care
doar respirația primitivă din metaforă ar mai lăsa viața
să se întregească.
Însă trăim într-o lume în care
toate aspectele trupului sunt extrapolate,
mai puțin fricile,
mai puțin muzica lor
subțire ca venele luminii.
Și atunci pasărea,
transformată în femeie,
ruptă în bucăți de unul și altul
precum o poezie care nu-și mai cunoaște originea,
nu ar mai scoate vreun sunet,
dar s-ar reinventa.
*
arhanghel împietrit
de acum poți să faci ce vrei să vii să pleci să nu ne mai rămâi
să îți împietreşti cuvintele zâmbetul sângele
ori urma lăsată în soare şi nori
poți să dărâmi zidul ornat cu sârmă ghimpată de care am agățat
vrăbii şi primăveri
iar alteori tăcerile apelor din ochi
ori umbrele degetelor strânse în jurul condeiului
sau să-l stropești cu urme frici destine care îți aparțin
sau nu
de acum poți să răneşti să mă rănești sau
să ne rănești rănindu-te
să te prefaci că trăiești
sau să mori
să mori trăind
cum și să lași doar sosia sufletului să-ți umble
pe străzile colilor întomnate de dezamăgiri
poți să fii sau să nu fi fost vreodată cevaul din noi doi
nicio lespede nu va rămâne întreagă
pe pieptul îngerului să-ți poarte numele
fie și al Celui mai iubit
Mihaela Meravei