Mihai Ignat – un spectator cuminte (?) al „Recviemului pentru iepuraş”

Poetul, dramaturgul, chiar şi profesorul universitar întruchipaţi de Mihai Ignat au asistat cuminţi, umăr la umăr, aparent fără emoţie (dacă putem crede aşa ceva!), la desfăşurarea lecturii – spectacol, „Recviem pentru iepuraş” din sala „Concordia” a Bibliotecii Judeţeane arădene.
După cum zicea autobiografia oaspetelui, emisar conştiincios sosit înaintea „stăpânului”, „stăpânul” se anunţa a fi „sătul de teorii, concepte şi idei, dornic de ritmuri diverse”.Drept urmare, făcând totală abstracţie de fotografiile domniei sale de pe net, i-am compus mental imaginea. A unui artist desigur. Chiar a unui soi de filosof modern, plictisit, neînţeles, nerăbdător şi nemulţumit de lume şi de el, neapărat purtător de ochelari!, decorat cu un fular luuuung şi colorat sau măcar cu o eşarfă bălţată. Eventual cu plete năstrujnice, care prin revolta permanentă împotriva ordinii cer sistematic şi cu importanţă atenţia, ba, mai mult: afecţiunea purtătorului.De aşa manieră, încât afecţiunea transmisă pletelor să fie completată de atenţia interlocutorului, a publicului.În locul ipoteticului preţios artist, s-a înfăţişat un domn tânăr, aproape sobru, îmbrăcat în stil şi culori aşezate, fără dorinţa de a epata prin nuanţele vestimentare sau verbale, prin comportament sau prin gestică.Politicos, binecrescut aş îndrăzni să spun mai apropiat, prin maniere, de o epocă necontemporană nouă. Nici vorbă de fulare şi eşarfe şi nici de aere!Dar… ceva tot rămăsese din imaginea compusă în mintea mea: ochelarii! N-o smintisem chiar de tot!Şi imediat mi-am adus aminte, triumfătoare, dar dezamăgită de eşecul propriei intuiţii, de bietul „emisar” care mă prevenise, doar!: „Nu sînt o persoană ieşită din comun, dimpotrivă, am toate defectele posibile, de la timiditate pînă la vanitate. Băiat bun”…
Cu toate defectele, inclusiv cu timiditatea din dotare Mihai Ignat, autorul textului din seara arădeană, ce se anunţa tragic – un „Recviem pentru iepuraş”, s-a aşezat printre spectatori.
Lectura a început coordonată subtil de la două mese dispuse în opoziţie la care au stat cei doi soţi actori: Ioan Peter şi Dorina Darie.Sala în întuneric.Doar două reflectoare luminau paginile tehnoredactate pe care elevii ( celor două Colegii Naţionale arădene, aflate în continuă competiţie: „Elena Ghiba Birta” şi „Moise Nicoară” ) Claudiu Patcău, Andreea Bănică, Vlad Haneş, Beatrice Fărcuţiu, Andreea Denisa Păcurar le parcurgeu interpretând personaje.Dialogul s-a desprins dintre file: între tată şi fiu, între mamă şi fiu, între cei doi părinţi şi între adolescenţi. Un dialog familiar părinţilor şi copiiilor de astăzi.Tema arhicunoscută: părinţi ocupaţi, mereu în criză de timp, dar doritori şi mulţumiţi să le asigure fiilor confortul material.Prea grăbiţi şi prea superficiali în stabilirea unei relaţii vii cu aceştia.Copii plictisiţi, prea devreme absorbiţi de magia banului, a plăcerilor, mici despoţi care cer mereu fără să dea, încă şcolari dar fără preocupări şcolare fireşti vârstei.Maturizaţi forţat, ca şi fructele modificate genetic de azi. Crescuţi în spaţii închise, sub lumina computerului, într-un imperiu al materialului şi al simţurilor, trăiesc o existenţa fără substanţă, fără sens, insensibilă, într-o lume sintetică. Fără curiozităţi şi profunzimi.În ei sensibilitatea şi profunzimea, chiar umanul, au pălit, s-au degradat, s-au aşezat undeva într-un strat uitat al fiinţei lor, cimentându-se.Lăsaţi să crească liberi s-au îmburuienat şi s-au transformat în indivizi avizi doar de favoruri băneşti.Minţi prea odihnite, nu ţes altceva decât planuri urâte, diabolice legate de: bani, droguri, sex, crime.”Iepuraşul mamei”, devenit adolecent, se transformă într-un criminal care nu ezită să plănuiască să scape de ambii părinţi.Întrebat de tată de ce a recurs la un asfel de plan odios când el i-a oferit tot ce îşi putea dori: adică confortul material şi bani (de parcă acestea ar constitui dezlegarea la fericire!) adolescentul răspunde simplu şi incalificabil: „mă plictiseam”.
Ioan Peter, el însuşi creator şi regizor de scriituri dramatice, a pregătit ca de obicei, cu meticulozitate şi implicare atât lectura, prestaţia actoricească a echipei, cât şi scenografia spectacolului.
Se pare că toate în tot au plăcut.Judecând după aplauzele cosistente şi după discuţiile susţinute.Publicul s-a scindat, fiecare parte pledând pentru cauza sa.Bineânţeles în acord cu: înţelesurile extrase din conţinutul textului, cultură, experienţă, structură…. .
Autorul serii, Mihai Ignat, a urmărit atent jocul replicilor din timpul şi de după lectură, reacţionând, după cum am spus (înşelător!) cuminte.Cum a resimţit el întâlnirea cu propriul text din „Casa nouă”, de la Arad,?Nu ştiu.Poate …puţin vânt?!