Ea intră în biserică…
Se face pe pământ tot mai târziu
Și între semeni tot mai multă ură,
E Sărbătoare pentru unii, știu,
Alții bat piroane și înjură…
Inima lor e neagră precum zgura,
Nu cred în Maica Domnului de-acum,
Înjure, dar, pân’ le-amuțește gura,
Ea intră în Biserică oricum!
Voi n-auziți acolo cum se roagă?
„Doamne, iartă-i că nu știu ce fac”
Și lasă-mi bucuria Vieții-ntreagă
De-a rămâne Mama Lui în veac!
Mi-e milă, silă de aceste râme,
Mă rog și eu de-aici lui Dumnezeu
Și nu le dea răgazul să dărâme
Biserica din care scriu mereu…
* * *
Odată Înțeleptul din mine îmi zise
Și adevărul acesta e încă în floare:
Nu toate intrările ne sunt permise,
Nu toate intrările sunt necesare!
Câteodată pragul de sus te împiedică,
Și cât de înalt e pragul de jos!
De copil am învățat Intrarea-n biserică
Și învățătura mi-a fost de folos!
Acolo, în liniștea gândului sfântă,
Cu sufletul mereu lipit de altar,
Am auzit îngerii cerului cum cântă
Și Cântarea aceea nu e-n zadar!
Acolo mi-a răsărit poemul pe buze
Și-așa mi-a rămas, însetat de lumină,
Cei ce nu intră, să nu mi se scuze,
Pentru toți e aceeași iertare divină…
Și acum Înțeleptul din mine îmi spune,
Și adevărul acesta e încă în floare:
Nu toate intrările din viață sunt bune
Nu toate intrările sunt necesare!
Intrați în biserică…
Intrați în biserică, în templul cel sfânt,
Să nu vă fie teamă, nici silă,
Cum intră Duhul-Adevăr în cuvânt
Și Maica Domnului a intrat de copilă!
Acolo, în liniștea fără apus,
Fiecare să-i spună Rugăciunii pe nume,
Precum în ceasul din urmă Iisus
Pe crucea durerii, la plecarea din lume…
Rugați-vă dar cu luare-aminte,
Cine se roagă se umple de har,
Primește-ne Ruga smerită, Părinte,
Din sufletul nostru, zidit în altar!
.
Despre Dragoste scriu…
Câte îndură Dragostea și tace,
Ca ea nu este nimeni pe pământ,
Izvorul de lumină și de pace,
Precum e Învierea de Duh Sfânt!
Nici nu există pentru ea călăi
Și niciodată n-a cunoscut ura,
Trecută prin îngheț și prin văpăi
Întreagă i-a rămas mereu făptura.
Acel ce nu iubește, e-n zadar,
Și umbra lui întunecă și doare,
În fiecare zi din calendar
Vă fie tuturora sărbătoare!
Fără ea nu e nimic pe lume,
Zadarnice sunt toate câte sunt,
Slăvit să fie Cel ce i-a dat nume
Pentru întâia oară pe pământ!
Despre dragoste scriu și mă doare,
De pe pământul acesta parcă se mută,
Dragostea-dragoste nu-i cerșetoare,
Dragostea-dragoste nu se-mprumută!
Dacă din trup și nu din suflet ea vine
Nici nu există și-adevărul e gol,
De goliciunea lui nu mi-e rușine,
Dragostea niciodată nu înseamnă viol!
Tot mai mulți sunt cei ce nu-nțeleg,
Plăcerea de-o clipă trece ca norul,
Fără Dragoste nici nimicul nu este întreg,
Cu o aripă frântă zadarnic e zborul…
.
Casa părintească…
Stă gândul la poartă ca un năuc,
Dincolo de gard lumina doare,
Nu vinde Casa, banii ei se duc,
Sufletul Copilăriei nu-i de vânzare!
Nu vinde Casa, oricât de flămânzi
Frații de-aiurea vreau să o-mpartă,
Nu mai ai unde să te ascunzi,
Nici părinții din cer nu te iartă!
Casa părintească e ca o redută
În vreme de pace și de război,
Niciodată n-o vine și dacă-i vândută
Ia-o cu prețul întreit înapoi…
.
Acasa mea părintească…
Aici numai pustiu…
Mamă, mărul nostru mătăsos,
Lăsat de strajă-n fața casei tale
Nu știu ce ticăloase mâini l-au scos,
Sau l-au tăiat, de umbră nu mai are.
Iar de pe casă țiglele tot cad
Ca niște lacrimi de pământ străine
Și-n toată curtea noastră până-n gard
E numai părăsire și ruine.
Chiar nucul de pe coastă-ncremenit
Cu crengile-nnegrite-n vijelii
Parcă, plângând amar, m-a dojenit
Unde-ați plecat cu toții, măi copii?
De ce-ați lăsat pădurea de agăți
Să năpădească-n voie toată coasta
Iar voi v-ați risipit, prin alte părți
De parcă n-ați mai fi pe lumea asta?
Ori dacă mai veniți din când în când
Numai din drum ne mai priviți, în fugă,
Și-abia atunci, ca niște cruci, oftând
Vedeți cum ați lăsat să se distrugă
Tot ce-ntr-o vreme se părea că-i sfânt
Aici în curtea asta și în casă
Și-o să vă certe mama din mormânt
Că ne-ați vândut și parcă nu vă pasă
Nici că lipsește mărul de la prag,
Nici că se surpă streșina bătrână,
Nici că din tot ce-odată v-a fost drag
Aici, numai pustiu o să rămână!
.
Poem cu înger…
Nu-i nimeni să îmi pună pe sufletul meu frâu,
Spre-Acasa mea cea dragă, cine să-i frângă zborul?
Să curgi! Mi-a fost porunca, asemeni unui Râu,
Sub stânca-ntunecoasă cum să zidești izvorul?
Din coasta unui Munte, pe care-l urc mereu,
Eu am țâșnit în Viață ca țipătul sub zare
Și îngerul acela, trimis de Dumnezeu,
De-atunci e lângă mine și pururi pe cărare!
Cine ridică brațul cu gând să îl lovească,
Se potolește-ndată mânia lui sub stele,
Vin mieii pe coline din liniște să pască,
Acolo sus pe Crângul Copilăriei mele…
Vine vremea să mă nasc și eu…
Noiembrie-i de-acum la apogeu
Și zilele sunt tot mai agitate,
Vine vremea să mă nasc și eu,
Dar singur, Doamne, știu că nu se poate!
Nisipul din clepsidră mă adună,
De-atâtea toamne a tot curs mereu,
Acasă nu-i nici Mama să îmi spună
Bine-ai venit pe lume, fiul meu!
Să mă nasc? Nici nu mai are rost
Și-așa mi-e trupul gata pentru roată,
E-atât de-aproape din slăvitul Post,
Iar Maica sfântă-i tot mai supărată…
Tăcerea stă la pândă sub cuvânt,
Parcă-i sfârșitul lumii-să nu fie!
Și totuși nu sunt singur pe pământ,
Te am pe tine, sfântă Poezie!