Noutăți la raft: astăzi despre alpinism, croaziere, pasiuni, libertate și supraviețuire

„Chemarea muntelui” – Mititeanu, Dinu

„Important este și cum răspundem la chemarea muntelui. Important este să nu asaltăm muntele ca pe o cetate inamică, ci să ne apropiem de munte ca de un prieten de care ne este dor, ca de un prieten care ne așteaptă cu drag. Munții în care am fost și de care ne este dor ne sunt vechi prieteni. Dar eu spun că și despre un munte spre care plecăm, prima dată, trebuie să aflăm în prealabil cât mai multe, inclusiv despre „sufletul” său. Să ni-l facem mai întâi prieten, să nu plecăm spre el ca spre un străin. […]

Gaston Rébuffat spunea: „Înainte de a urca vârful, alpinistul trebuie să-l descopere, să-l studieze, să-l contemple”. Așadar, trebuie să căutăm și să citim cam tot ce s-a scris despre el, memorând denumiri, admirând imagini, aflând întâmplări din acel munte, citind despre bucurii produse de frumusețea sa unor confrați întru pasiune.

Așadar, vizitându-l mai întâi în gând și cu ne-grabă. În acest fel, când va veni clipa mult așteptată de a ne cunoaște „face to face”, vom avea plăcuta surpriză și senzația că am mai fost pe acolo, că revedem locuri știute de care ne era dor. Iar, mai apoi, în drum spre casă sau acasă în zilele următoare, să parcurgem a treia oară, din nou mental ca prima dată, potecile acelui vechi-nou munte-prieten, să ne fixăm mai bine în memorie nume de locuri: poieni, pâraie, cascade, lacuri, stâne, vârfuri, cabane, refugii, cruci…” – Dinu Mititeanu

„O croazieră pe Dunăre în siajul istoriei : O croazieră cu bucurii și prilejuri de plăcute aduceri aminte, dar și cu nostalgii pentru turismul nautic din România Mare” – Petrescu, Niculae

„Dunărea este temelia de apă a României. Oricine privește harta țării poate percepe cu ușurință acestă metaforă. Pe o distanță de 1.075 km – ceea ce înseamnă 38% din întregul său curs – bătrânul fluviu scaldă cu generozitate sudul pământurilor noastre, prefațând unirea sa cu Marea Neagră printr-o Deltă fabuloasă. Altădată, fluviul, considerat „a opta mare a Europei ”, stârnea și acoperea alte conotații. Pe bună dreptate savantul Simion Mehedinți afirma în monumentala sa lucrare „Geograhica”: „Dunărea a fost, cum zic cărturarii, axa vieții neamului nostru” și că „vecinii ei cei mai vechi noi am fost. Pentru strămoșii noștri Daci, Dunărea era „râul sfânt”, cum era Gangele pentru Indieni”.

Dunărea traversează întreaga istorie a României. Dacii, strămoșii noștri, obișnuiau să bea apă din acest fluviu, înainte de marile lor bătălii. Atotputernica zeitate acvatică era invocată, pe de o parte, pentru a le veni în sprijin spre a învinge dușmanii, iar pe de altă parte, pentru a-i tămădui de toate relele. Nu întodeauna le-a surâs însă izbânda. […]” – Nicolae Petrescu

„În Bucegi” – Urechia, Nestor

„Și, Doamne, mare nevoie este astăzi de cărți de acestea senine, în mijlocul oceanului de turpitudini în care înotăm, acum când omenirea, în goana îndestulării poftelor materiale, nu mai știe a prețui frumusețea unui bob de rouă la revărsatul zorilor, armonia divină a unui cântec de pasăre, grația fermecătoare a unei flori.

O, bunul și veneratul meu prieten! Cartea aceasta a ta mă trimite iar în zilele nevinovate ale primei mele tinereți. Plin de recunoștință, te asigur că figura ta blândă nu va fi trecut fără folos. Ai durat în viața noastră spirituală un monument trainic, care va încălzi, prin lumina pură către care se înalță, multe, multe generații. Da, șiruri întregi de generații vor învăța, pe paginile cărților tle, să se ferească de egoismul steril, de arivismul ucigător de poezie și vor afla farmecul duioșiei sufletești legănată în frumusețea Naturii, vor iubi Frumosul și vor fi buni cu alții, așa cum tu ai fost cu semenii tăi.” – N. Șerban

„(Pre)texte” – Ianto, Lia Teodora

„Suntem obosiți mental și fizic de contradicțiile din capul nostru. Vântul trece, faptele rămân. Nevoia de singurătate ne pândește des în ultima perioadă din aceleași motive care altădată ne aduceau spor în toate. Tot mai multă lume începe să-și pună aceeași întrebare: încotro? Muritorilor le este frică de moarte, luând totul ca pedeapsă și nu ca un curs normal al vieții pământești. Investim în viața noastră, apoi ne este frică să stăm drepți. Ne plângem de preoți, dar nu ne pasă, nu vrem să ne lepădăm de crucea altora ori de gura lumii și judecată. Cei care ne judecă nu sunt cei drepți, sunt aceia care nu ar fi făcut ca noi, dar n-au avut tupeu, putere și care n-au nici acum curajul să-și asume consecința faptelor. La final rămânem cu experiența vieții pentru care ne-am născut.” – Lia Teodora Ianto

„Pe Nistru, spre izvoare” – Reniță, Alecu

„Mă îndepărtasem puțin de tabără să ascult în singurătate simfonia naturii. Deși era târziu, noaptea nu dorea să vină. Așteptam să cadă întunericul, însă stâncile de calcar iradiau o lumină bizară, cosmică. Vizavi, pe malul abrupt, cam pe unde s-ar fi aflat mănăstirea săpată în piatră acum o mie de ani, licărea ceva nedeșlușit. Nu semăna nici a candelă agățată de zidurile albe și nici a lumânări pâlpâind. Nistrul nu mai avea nimic comun cu o apă trecătoare: începusem să am senzația că alături nu râul curge, ci însuși Timpul își poartă respirația peste veșnicia locului și aduce la suprafață file ascunse cu strășnicie, file scrise cu sânge, iar în spatele lor se zărea ferecată memoria acestui popor înstrăinat și condamnat să uite. [….]” – Alecu Renița

„Exil” – Badea, Alexandra

„Exil este o oglindă, dureroasă, care le produce unora dintre spectatori emoția întâlnirii cu ei înșiși, prin conexiunile făcute cu problemele personajelor. Dar poate produce, probabil, și disconfort, fiindcă acuză falsitatea, ipocrizia care a ajuns să le fie unora – în numele supraviețuirii – o a doua natură. Să spui ce vor alții să audă, să nu tulburi apele, să menții cu orice preț <<liniștea și pacea >>, chiar și atunci când te costă, când te fac să mori înăuntrul tău, să îngropi ce e mai autentic în spiritul tău – sunt alegeri pe care piesa le critică explicit.” – Cristina Modreanu, Revista Scena.ro

„Lumea ta / carnea mea / oasele noastre” – Novac, Andrei 

„Lumea ta/carnea mea/oasele noastre: un parcurs poetic neobișnuit astăzi, de la o lirică de tip rosardian, în care accentul cade pe admirația față de frumusețea femeii adorate, asociată cu ideea caducității tuturor celor omenești, la vechea temă creștină a oaselor perene. Originalitatea poeziei lui Andrei Novac constă în tandrețea cu care zugrăvește trupul femeii, în carnalitatea erosului.” – Nicolae Manolescu