Noutăți la raft: astăzi despre literatura română, critică literară, istorie și medicină

„Dublul și paternitatea lui Maupassant – Ventura, Răzvan”

„Un rol important în relația personajelor cu un dublu care le periclitează integritatea propriului eu este jucat de reveriile destructurante la adresa acestuia, „alimentate” uneori și de auxiliare în măsură să inducă o stare psihică propice. Capacitatea personajului de a-și retrăi prin intermediul visului unele „momente de bucurie inconștientă, profundă, carnală” („De vânzare”, Donea, 2017) favorizează, la extrem, starea de indistincție dintre real și imaginar, dintre un trecut pe care eroul dorește să-l rețină drept o vârstă a visării, un „tărâm de basm” populat de „pulberea de aur a viselor”, și un peisaj pe care aceasta încearcă să-l integreze în mecanismul propriului regim oniric. Însă neîncetata pendulare între cele două tărâmuri poate duce la oboseala topologică pe care am identificat-o deja drept caracteristică pentru alte personaje ale lui Maupassant. Cel mai probabil tocmai din această cauză personajul central al acestei nuvele este ispitit să convertească vreun indiciu banal, oricât de nesemnificativ ar părea, într-un loc al familiarului, eludând astfel devenirea și replasând peisajul (re)descoperit într-o diacronie absolut personală („Mi se părea că recunosc totul, pereții, mobilele”), de parcă s-ar afla în continuarea propriei istorii, în virtutea ideii că tinerețea este o vârstă a visării. Desigur, nu realitatea exterioară este recunoscută, cât este retrăită o senzație de împlinire.” (fragment)

„Cehov, doctorul – Lazăr, Ovidiu”

„În înscrisurile teatrale semnate de regizorul care, în 1987, debuta, pe scena Naționalului ieșean, cu un memorabil spectacol Ivanov, am descoperit, de-a lungul ultimelor două decenii, un eseist și un comentator teatral de fină și sugestivă expresie.

Și atunci, ne întrebam, de ce Ovidiu Lazăr, un scriitor al teatrului, care vibrează cu sinceritate, ba știe să împărtășească și altora emoția autentică de privitor și interpret al celor privite, Ovidiu Lazăr, cel care salută cu entuziasm și candoare ivirea pe scenă a unui nou spectacol Cehov, nu iese la rampă cu o carte despre Cehov?

În cartea despre doctorul Cehov și doctorii săi, carte cu care, în sfârșit, se arată în lume, se face simțită umbra tutelară, modelul asupra căruia a stăruit un număr de ani, convins fiind, ne place să credem, că o carte despre Cehov nu se scrie la prima tinerețe. Parafrazându-l fără complexe pe autor, să spunem că Ovidiu Lazăr a crescut o dată cu doctorii lui Cehov, pe măsură ce germenii acestei cărți-mărturie s-au ivit pe lume și au început să crească.

Ne mulțumim a accepta fraza în care pe Anton Pavlovici, marele său favorit, regizorul român îl prinde ca personalitate accentuată, înzestrată cu o biografie dublă: „Cehov-ul din viață, spune Ovidiu Lazăr, s-a resorbit treptat în substanța personajelor sale, care au ajuns să vorbească despre el, despre luxurianța interiorității sale, cel puțin la fel de bine ca istoria cronologică a vieții lui pământene.” (Sorina Bălănescu)

„Labirintul interpretării – Baltă, Nicolae”

„Această carte s-a constituit, aș putea spune, din întâmplare și la voia întâmplării, fără un plan preexistent.Studiile care o compun au fost scrise de-a lungul anilor – primul, despre Camil Petrescu, fiind scris în 1979 și refăcut în 1986 – în funcție de interesul stârnit în diferite perioade de opera unui autor sau a altuia, care m-a purtat prin paginile unor cărți dintre cele mai diverse ca subiect și tematică.

Au existat, totuși, niște vectori constanți: dimensiunea psihologică (Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Anton Holban, Augustin Buzura, Marin Preda), cea fantastică (Gib Mihăescu, Mircea Eliade, Augustin Buzura, Mircea Cărtărescu), a spațiilor specifice (Marin Preda, Augustin Buzura, Valeriu Cristea), a moralei (Marin Preda).

Toate acestea s-au asociat cumva, în optica mea, sub semnul labirinticului. Un labirint din care – mai este nevoie să o spun? – nu se poate ieși. Dar străbaterea labirintului poate fi în unele circumstanțe suficient de interesantă pentru a nu îți mai dori să ieși din el.” (Nicolae Baltă)

„O, cultura – Cernătescu, Radu A.”

„Haideți să ne imaginăm că G. Călinescu nu ar fi existat, că Maiorescu nu s-a ocupat decât de studiile lui de hipnoză și că toată critica estetizantă de până la noi s-ar fi pierdut într-un pliu al istoriei, undeva între Periprava și baricada de la Intercontinental. În această minunată ucronie, se pune firesc întrebarea: cum s-ar fi dezvoltat literatura autohtonă fără critica ei? Cine ne-ar mai fi arătat nouă, profanilor, cheia de boltă a unei literaturi, cine ar mai fi măsurat unghiul artistic al operelor? Ar mai fi îngenunchiat cititorul la icoana numită Orbitor fără o critică de întâmpinare și fără exagerările ei? Răspunsul literaturii germane ne este, poate, cel mai la îndemână răspuns la toate aceste întrebări. Până la Nietzsche și mult după el, literatura germană nu a avut vreun critic specializat, nici Herder, nici Goethe, nici măcar Schiller nu au fost sanctificați pentru scrierile lor critice. Altfel spus, cine a auzit de Baumgartner, de Julian Schmidt, de Lindau sau de Kürnberger, criticii specializați care nu au urmărit vreo istorie a literaturii germane, nici măcar nu au vrut să fie numiți critici, ci au mărturisit mereu că tot ceea ce vor ei să ofere cititorului german sunt niște impresii, niște „spuneri din inimă”, cum își intitulează Ferdinand Kürnberger atitudinile lui critice din volumul Literarische Herzenssachen (1877)” (fragment)

„Recitindu-l pe Gorki – Ciobotari, Călin”

„De ce ar scrie cineva, în România secolului XXI, o carte despre teatrul lui Gorki?

E o întrebare care mi s-a adresat și pe care, lucrând la acest volum, mi-am adresat-o eu însumi. Tacit, decizia aceasta o luasem cu ani în urmă, când, pus în situația de a furniza bibliografii studențilorn de la Teatru, am constatat că Gorki este pentru noi un dramaturg fals-cunoscut, redus la maximum trei texte (Azilul de noapte, Copiii soarelui și Vassa Jeleznova) și comentat mai degrabă prin intermediul unor spectacole decât prin intermediul operei propriu-zise.

În mod ciudat, întreținem cu acest dramaturg un mare grad de familiaritate, însă în realitate știm foarte puține despre teatrul său. Iată de ce am convingerea că apariția unui studiu dedicat unei astfel de teme nu este un demers lipsit de pragmatism. (Călin Ciobotari)