DATA ȘI LOCUL NAȘTERII
Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848 în satul Șiria, de lângă Arad.
DATA ȘI LOCUL DECESULUI
Ioan Slavici a murit în 17 august 1925, la vârsta de 77 de ani, în orașul Panciu, unde se retrăsese în casa fiicei sale.
Scriitorul a fost îngropat lângă biserica din curtea Mănăstirii Brazi din Panciu, la funeralii fiind prezenți din partea Societății Scriitorilor, Liviu Rebreanu, Gala Galaction şi Mihail Sorbul. În cuvântul său, Gala Galaction a spus: „Învelim pe unul dintre principii Cuvântului Românesc cu faldurii adânci ai gliei străbune… Îl vedem deasupra noastră, mare în literatură, fruntaş al condeiului, premergător şi explorator al frumuseţilor graiului şi al sufletului poporului nostru… Îl vedem deasupra nostră – printre nouri şi printre culmi, care se numesc Eminescu, Alecsandri, Maiorescu, Coşbuc, Caragiale… vârf de stâncă, în diademul Carpaţilor noştri sufleteşti”.
FAMILIA
Fiu al lui Sava Slavici, cojocar care se îndeletnicea și cu comerțul, și al Elenei, născută Borlea, moldoveancă de origine. Slavici datorează mult buniculi său, moș Fercu (Mihai Fercu-Bojin), pe care și-l amintește ca fiind „fruntea cărturărimii din Șiria”, „cel mai însemnat dintre părinții mei sufletești”, l-a învățat să citească, mai întâi din cărțile bisericești, apoi i-a dezlegat taina altor cărți populare: Alexandria, Esopia, Arghir și Elena. Bunicul i-a dezvoltat gustul pentru poveștile cu balauri și zmei, ce mai târziu avea să fie literatura slaviciană de proveniență folclorică: „Zâna Zorilor”, „Ileana cea șireată”, „Doi feți cu stea în frunte”, „Păcală în satul lui”. Unica soră a scriitorului, Maria, s-a născut în 1843 și s-a căsătorit cu Iosif Rusu. 1
EDUCAȚIE
Într-o scrisoare trimisă revistei „Convorbiri literare” (p. 90), în anul 1872, Slavici mărturisea: „Întreaga copilărie a mea n-a fost decât o poveste lungă și frumoasă… Cât am fost în casa părinților mei, am ascultat, cât am fost departe de ea, am spus povești: povestea a fost fondul plăcerilor mele din copilărie”. Școala primară în Șiria; liceul la Arad (1860-1865), Timișoara (1865-1866) și Arad; bacalaureatul la Satu Mare (1868); studiile universitare de drept și științe la Budapesta și Viena.
CARIERĂ PROFESIONALĂ
Debutează cu „Fata de birău” în „Convorbiri literare” (1871). Cancelarist în biroul avocatului Mircea B. Stănescu din Arad; redactor la „Gura satului”, „archivariu” la Consistoriul din Oradea (1872-1873). Pleacă la Iași (1874), devenind secretar al Comisiei pentru documentele Hurmuzachi, apoi la București, unde este și profesor la Liceul „Matei Basarab” și redactor la „Timpul”. În anul 1884 se stabilește la Sibiu, întemeind „Tribuna”. Ia parte la luptele politice ale românilor ardeleni, având procese de presă, soldate cu un an de închisoare la Vác (1888). Se reîntoarce la București (aprilie 1890), funcționând ca director la Azilul „Elena Doamna”. Lucrează în continuare la Comisia Hurmuzachi.
Debutează editorial cu „Novele din popor” (1881), urmate de „Pădureanca” (1884). În București colaborează la „Voința națională”; conduce „Corespondența română” și „Vatra” (cu George Coșbuc și Ioan Luca Caragiale), unde publică „Mara” (1894); director de studii la Institutul „Ioan Oteteleșanu” din Măgurele (până în 1908). În 1902, apare romanul „Din bătrâni”, premiat de Academia Română. Intră în polemică cu Duiliu Zamfirescu pe chestiunea literaturii poporane. Scoate ziarul „Minerva”, participă la activitatea „Ligii culturale” și la comemorarea lui Eminescu (1909). În 1869 îl cunoaște la Viena pe Mihai Eminescu, prin intermediul căruia ajunge în legătură cu societatea Junimea. Nu greșim dacă afirmăm că „cel mai apropiat prieten a lui Eminescu a fost Slavici”.2 În timpul primului război mondial, conduce cotidianul „Ziua”. Pentru activitatea progermană va fi întemnițat la Văcărești (1918). Este eliberat la scurt timp și participă la acțiunile grupului pacifist „Umanitatea” de la Iași, afiliat la gruparea „Clarté” a lui Henri Barbusse. Își reia activitatea literară, colaborând la „Adevărul literar și artistic” și la „Omul liber”. Lucrează la romanul „Din păcat în păcat”, apărut postum.
Contribuția lui Slavici la dezvoltarea culturii și literaturii române frapează prin dimensiunile ei: aproximativ o sută de nuvele, schițe și povestiri, șapte romane, cinci piese de teatru, aproape douăzeci de povești, trei volume de memorialistică, zeci de texte didactice pentru copii, numeroase tratate de istorie, sociologie, morală și pedagogie, câteva monografii, o corespondență vastă și revelatoare, traduceri, studii și articole de istorie și critică literară. Este considerat, alături de Eminescu, Caragiale şi Creangă, cel de-al patrulea clasic al literaturii române. Celebru pentru nuvelele sale, printre care se numără „Moara cu noroc” şi „Pădureanca”, Slavici a jucat un rol esenţial în istoria romanului autohton, cel mai cunoscut roman al său fiind „Mara” (1870).
Operele lui Slavici au fost traduse în limbi de circulație internațională, prima lucrare editată într-o limbă străină fiind „Die Rumanien”, Wien, f.e., 1881, iar într-o scrisoare semnată de B. Cauzoropoulos (19 martie 1926), se cere Societății Scriitorilor Români din București, permisiunea de a traduce nuvelele lui Slavici sau a interveni pe lângă moștenitori în vederea obținerii aprobării.
Colaborator, în cei peste cincizeci de ani de activitate, la aproape toate publicațiile marcante: „Convorbiri literare”, „Familia”, „Sămănătorul”, „Luceafărul”, „Viața românească”, „Gândirea”, „Adevărul literar și artistic”, Slavici este conducătorul unora dintre publicațiile de prestigiu ale presei românești, între care se impun „Timpul”, „Tribuna”, „Vatra” și „Minerva”.
Alexandru Odobescu, membru titular al Academiei Române, pentru munca depusă de Ioan Slavici la editarea Colecției Hurmuzachi și la tipărirea lucrării lui Nicolae Bălcescu, „Românii supt Mihai-Voeivod Vitezul” și, nu în ultimul rând, pentru creația sa literară, l-a propus pentru a fi ales membru corespondent al Academiei Române. Alegerea propriu-zisă a avut loc la 22 martie 1882 (în aceeași ședință a plenului academic, fiind ales și Ioan Iosif Goldiș).3
DE CE SLAVICI?
Cuprinzătoarea sa operă literară inspirată din mediile sociale diverse pe care le-a cunoscut nemijlocit în lunga și tumultuoasa-i existență emană un umanism profund și o conduită morală exemplară. Prin toată creația sa scriitoricească, Ioan Slavici își află un binemeritat loc în Pantheonul literaturii române, fiind pe bună dreptate considerat adevăratul părinte al genului nuvelistic românesc.
Timp de peste o jumătate de secol, Ioan Slavici, contemporan cu Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Maiorescu, Goga, Sadoveanu, Macedonski, Iorga, lasă posterității o operă diversă ce constituie o punte ce leagă tradiția cu modernul.
Muzeul Memorial „Ioan Slavici” (Șiria, jud. Arad) cuprinde patru săli în care, prin fotografii, manuscrise, cărți și ziare, este evocată personalitatea complexă a acestuia. De o valoare documentară, dar și emoțională deosebită, este prezența unei părți din camera de lucru a scriitorului, din perioada anilor 1880-1883 pe când acesta se afla la București, găzduindu-l pe Mihai Eminescu. În perioada 1957-1991, cel mai important liceu din Arad, Colegiul Național „Moise Nicoară”, a purtat numele lui Ioan Slavici. În anul 2006, Consiliul Local al Municipiului Arad a decis să schimbe denumirea Teatrului de Stat Arad în Teatrul Clasic „Ioan Slavici”.
Ioan Slavici este cel dintâi nuvelist robust, viguros al țărănimii române care știe să surprindă lumea satului din interior, să îi redea dimensiuni și înfățișări memorabile și veridice. Personajele sale reprezintă vii icoane ale omului din popor, copleșit de mentalitatea sa arhaică, de corectitudinea lor morală superioară și de complexitatea lor sufletească nebănuită, după cum nota Tudor Vianu în „Arta prozatorilor români”: „Ceea ce apare nou și fără asemănare în epoca începuturilor lui este analiza psihologică pe care Slavici o practică într-un limbaj abstract”.
1 Melente Nica, Viața și opera lui Ioan Slavici (contribuții inedite), Arad, „Vasile Goldiș” University Press, 2005, p. 12.
2 Ibidem, p. 35.
3 Liviu Mărghitan, Academicienii originari din județul Arad (secolele XIX-XX), Arad, Editura Fundației „Moise Nicoară”, 2004, pp. 26-30.