Orașul Oamenilor-Poezie – Gabriel Bota

Orașul Oamenilor-Poezie

Este aglomerat, sufocat, haotic. Și totuși oamenii vin aici. De cele mai multe ori se opresc și decid să rămână. Se îndrăgostesc, întemeiază o familie, muncesc, îmbătrânesc și devin o parte a lui când timpul lor redevine neființă. Acesta e orașul unui vis ciudat, un vis imposibil de trăit, dar așa sunt visele de obicei.
Clujul este orașul în care nu contează clădirile ci oamenii! Sau, cel puțin îmi place să cred asta. Adică, ce frumos ar fi să fie așa. Un oraș comunitate, un oraș în care oamenii au ceva în comun, pun ceva la comun, împărtășesc ceea ce-i diferențiază, se salută pe stradă, zâmbesc, se respectă, au senzația că viața le pulsează în piept. Vă place? Secretul este că orașul poate fi așa dacă alegem fiecare să fim așa. Nimic mai imposibil. Sau nu?
Povestea acestui loc împărtășit poate fi imaginată astfel. Călătorul care ajunge aici devine poet. E cel care poartă libertatea cu el. Neliniștea ochiului flămând după frumos, sensul tragediei sinelui, dezechilibrul perfect, magia descoperită acolo unde ea nu se aliniază cu nici o cărare de pe cer. Un loc edificiu în care izbucnește creația interioară a fiecăruia dintre noi. Locul paradoxurilor sublime. Orașul Oamenilor-Poezie. Vă place?
Bineînțeles că pe covorul de gală putem face pasul către acest viitor. Dar suntem în stare să creăm acest viitor? Deocamdată cred că nu. Important este că există totuși focare de inspirație (în sensul cel mai pozitiv) care pot inflama dorința de a fi mai bun din fiecare dintre noi. Altfel spus, ne pot transforma din Orișicine în Oameni-Poeți. Și nu voi vorbi despre ceea ce a fost Clujul sau despre ceea ce a dispărut din Cluj. Vă voi povesti doar despre locurile pe care le poți găsi ”as we speak”.
Chiar dacă poezia se găsește în noi înșine, ea trebuie ademenită cu ceva, atrasă afară ca un pui de vulpe din bârlog. Odată stârnită, te transformă automat în ceea ce nici măcar nu știai că poți fi. Un Om-Poet. Așadar, focarele de inspirație pot fi găsite în labirintul de alei din Piața Mărăști unde găsești mai multe lucruri decât în vestita Lagunilla din CDMX iar noaptea te poți plimba pe străzile Mănășturului și dacă e vară și ai noroc să fie cald poți auzi gândurile năvalnice ale locatarilor simpli. Din Mănăștur cobori în centru la Universitate, urci la etajul 1 pe Coridorul Filosofiei unde-l poți auzi pe D.D. Roșca, deschizi fereastra și-ți aprinzi pe furiș o țigară, așa cum o făceau toți studenții pe vremurile de altădată. Și visezi. Și nu trebuie să visezi. Dacă ai ochi să vezi, trebuie doar să-i deschizi. Peste tot sunt ceilalți. Oamenii ca și tine care caută ceea ce și tu cauți. Sunt mulți. Sunt toți. Unii lângă alții. Oamenii-Poezie. Trebuie doar să le spui că ești aici. Cu ei. Împreună. În Orașul Oamenilor-Poezie. Și se poate întâmpla să fie foarte frumos. Chiar se poate întâmpla.
Deocamdată, suntem Departe, chiar dacă suntem Aici. Deocamdată nici nu-ți trebuie mult să observi că în acest oraș nimeni nu se mai ține de mână. Parc-ar fi orașul singurătății în care fiecare se caută pe sine și nu se lasă găsit de altcineva. Chiar și ceasul de pe turlă indică un timp decalat în care întotdeauna e prea târziu să mai trăiești ce ai vrut cu adevărat cândva.
Până la urmă ce caută oamenii în viață, altceva decât iubire?

Salutări!
Cu drag,
g

Gabriel Bota