Pastel
O seară și-o noapte
pe pajiștea înțesată de cranii umane
amestecate cu altele de jivine
Încât nu mai știam nici eu
cărui regn îi aparțin
hamletienilor sau umilului bestiariu
Și nu am repetat gestul celebru
de-a lua-n mână unul la întâmplare
și-a mă privi în el ca-n oglindă
Ispita nici nu era foarte mare
copacii în jur fremătau de vânt
cerul scânteia de obișnuitele stele
doar luna făcea
opinie separată
lăfăindu-se, jumătate acoperită,
pe patul de nori lunecând
Nici nu știu cum nimerisem acolo
era un simplu coșmar
căci nu pășeam ci pluteam
nu eram ci pieream
din mine însumi
Răsărit
Dacă mi-aș putea întinde mâna
spre tine
Astfel încât chiar să te ating
Sau gândul mai bine
Cu care să te aprind, să te sting
Ai lumina ca soarele răsărind
în noaptea polară
Incendiind orizontul de ghețuri și de zăpezi
Tu care nu ești nici înger, nici fiară
Să mai poți să mă prazi, să mă-mbrățișezi
Ridică-te, pășește-mi pe gânduri
ca Iisus peste ape
Salvând pentru totdeauna lumea
de demonii ei
Pierzându-mă astfel numai pe mine
Victimă rătăcită în ploaia ta de scântei
Radu Ulmeanu
