Ploaia
Plouă mărunt și mi-am lăsat cuvintele slobode să țopăie-n băltoace.
Au ieșit tiptil din mine, ”ca din cartea de abecedar, când învățătoarea nu e atentă” și-au pornit să-și facă de cap. Asemeni unor bețivi fără direcție, bezmetice și imprudente. Dar cuvintele mele au cel puțin un înger păzitor. Peste care șeful sunt eu. De aceea am decretat slobozenie. Dezlegare la averse, averse de poeme scrise pe trupul femeilor.
”Şi câte femei umblând tăcute pe străzi….”
O mulțime de bărbați și de femei trec în susul și-n josul ploii. O mulțime de haine cernite, de gânduri ascunse sub coviltirul umblător și colorat al umbrelelor. Pași cântând monoton și cadențat în ritmul ploii. Minți calmate și detensionate de căderea stropilor. Nimeni nu se mai poate plânge acum de migrene și de presiune atmosferică. Toate constrângerile au cedat. Până și presiunea din mine a trecut în cuvintele ce-și înmoaie înțelesul în bălțile din drum.
Ploaia. Un cântec în care m-aș putea îneca. M-aș lăsa, cu plăcere, sufocat de îmbrățișarea ei. Ca de îmbrățișarea femeii din fața mea. Nu știu cine e și nici nu vreau să aflu. A venit odată cu norii. Un veșmânt de in în care s-a îmbibat îi împresoară trupul ca un bandaj medical. Ai zice că e chiar caraghioasă așa murată, dacă ploaia n-ar topi acest gând. Și dacă privirea n-ar insista dincolo de veșminte.
”Privită din spate orice femeie goală seamănă cu o maşină de scris. ”Privită din spate și goală, doar că pe cea din fața mea n-am dezgolit-o. Încă. Pentru un spectacol ca cel din capul meu ai nevoie de ingredient trăznite. Te înțeleg, Femeie. Ai dreptate din punctual tău de simțire. Dar din punctul meu de dorire…nu! Nu te speria! Acum vreau doar să te admir estetic. Cuminte. Platonic. Inocent. Sunt bandit, știu. Dar nu în acest moment. Nu. Te ghicesc cu privirea. La concurență cu ploaia!
Pândesc cum pielea ta încorsetată de rochie emană aburi în contact cu răcoarea ploii. Să te îmbrățișeze ei, în locul meu și să-mi transmiți înfiorarea ta. Vreau să-ți simt vibrația. Așa ca la atingerea coardelor de chitară. Când se umple de sunet camera în care zaci + cele încă patru camera din stânga sinelui. Când simți că te strâng și hainele și pielea și aerul.
Ohhh, cum mai plouă, Femeie! Șimți? Eu nu, aud, ascult doar susurul pașilor tăi trecând pe trotuarul băltind. Și mișcarea rochiei tale o aud. În rest nimic.Te adulmec.Parfumul pielii tale adus de aburi.
Omoară-mă, Femeie, omoară-mă, iar eu voi scrie pe cruce: Vin imediat!
Lucia Bibarț