POTRIVIRI
Tu eşti atât de singură
c-aş putea să-ţi fiu mire,
eşti atât de străină,
c-aş putea să-ţi fiu ţară,
eşti atât de albă,
c-aş putea să-ţi fiu iarnă,
tu eşti atât de departe,
c-aş putea să-ţi fiu privire,
Tu eşti ca iarba,
c-aş putea să-ţi fiu pământ,
tu eşti tăcerea –
şi-ţi voi fi cuvânt.
CINE RIDICĂ PIATRA?
Dacă aş fi fost o piatră de râu,
purtată în vârtejuri între vaduri,
de la izvoare până la vărsare,
şi dacă m-ai fi găsit tu pe mal
de mare,
abandonată de ape,
m-ai fi ridicat?
Şi dacă m-ai fi ridicat,
ai fi avut curajul să arunci cu ea?
În Dumnezeu,
în altcineva?
POEMUL MUŞUROI
O furnică a poposit
pe coala de hârtie
pe care încă mai scriam
poezii,
nătâng şi surd şi orb
la orice tastatură.
Scriu de mână,
ca şi cum aş învăţa să scriu,
ca şi cum aş descoperi
că am gură.
Scriu de mână
ca şi cum cu fiecare poem
aş învăţa alfabetul, ca şi cum,
încetul cu încetul
fiecare literă o chem.
Scriu de mână,
ca şi cum aş scrie
cu pâmânt,
ca şi cum sub fiecare literă,
doarme un cuvânt.
Scriu de mână
şi în timp ce scriu
furnica-şi face din cuvinte
muşuroi,
ca şi cum noi am fi din cuvinte,
ca şi cum cuvintele am fi noi.
Iată, îmi zic, acesta e poemul,
un muşuroi de cuvinte
din care furnicile-au plecat –
un muşuroi
cât un munte Ararat.
UȘĂ ÎNCHISĂ
Am închis și ultima scrisoare,
nu mai am cui scrie pe pământ,
o să mai trimit pe câte-o boare,
ce rămâne din ce-a fost cuvânt.
Nu mai am cuvinte pentru mine;
cum să-mparți ce ți-a rămas:
o secundă împietrită în clepsidră,
limbile căzute de la ceas?
Nu așteaptă nimeni să-i mai scriu,
din cuvinte a rămas cenușa;
fără ele ce-aș putea să fiu?
Dumnezeu închide după mine ușa.
Nicolae Băciuț