Să fie toți poeții înrudiți?
Primii poeți și-au scris psalmii
pe frunzele căzute din Grădina dintâi,
urmașii lor pe foi de măslin,
ceilalți pe frunze de tei cu mireasma sacră,
sau pe foi de brusturi jilave,
dure, ce se simt bine printre
dovlecii uriași, lângă râul de munte,
modest, anonim?
Bine, bine, dar cu ce scriau?
Cu stilul roman, sau cu penițele,
cu creioanele moi Hardmuth,
rar cu pixul, mai rar la calculator,
niciodată la celulare.
Ion Alexandru scria cu creion chimic pe hârtia
de împachetat din prăvălia satului său,
venea vinerea din Topa Mică la
Steaua, avea o chică de băietan,
obișnuit cu șerpii de câmp,
avea mâinile pătate de coaja nucilor,
ne spunea că fripsese porumb pe jar,
cu ceilalți băieți, la marginea pădurii…
Blaga scria și cu cioturi de creion,
scurte, groase, epuizate,
ca niște trabucuri,
ele-și mai așteptau stăpânul
până prin toamna lui 60,
apoi din primăvară nu l-au mai așteptat,
priza decisă a degetelor fierbinți ale poetului
nu le-a mai strâns mijlocul,
creioanele lui negre fuseseră răbdătoare,
apoi se resemnaseră treptat,
coliba lor era un castronaș de lut ars,
așa le văzuse prietenul meu, Ion Papuc,
în foișorul din livada unde obișnuia
să vină Autorul după-amiezile.
Azi cine mai are un creion după ureche,
fie el violet, chimic, sau lat, roșu, de tâmplărie?
Ultima dată l-am văzut la un geamgiu,
mai mult, la o ureche-și ținea
creionul, la alta o țigară, un
carpați de Sfântul Gheorghe.
Sakuntala-i dictase unei prietene
un poem sfios de iubire,
trimis regelui neștiutor,
da, pe o frunză subțire de lotus,
împăturită în două.
Am văzut scrise cuvinte,
nu versuri întregi,
pe coaja fagilor,
pe frunza fermă a agavelor,
cuvinte pe ziduri cu vopsea
,,Pe cine merită să iubim?
Răspunsul era alături scris
cu marker roșu
,,Marea, prietenii, cărțile“.
Lipsea ceva totuși ceva.
Spuneți-mi voi ce.
Nimeni nu a râs, nu le-a șters
Nici după ani.
Dacă toți poeții adevărați sunt rude,
indiferent cu ce scriu,
cu stilul, pana de gâscă, de lebădă
computerul, tableta,
de ce n-ar fi toți oamenii rude?
.
Stilul minimal
Mi se spune tot mai des,
„scrii prea grav, ca demult,
azi, acum, aici, pretutindeni,
se caută un stil mai lejer,
minimal, ca mobila JISK,
piese suple, pe care le
asamblează cititorii acasă.
Sunt preferate materialele noi,
rigipsul, plasticul, aluminiul, fibrele,
ce cauți tu cu pietrele tale
romanice,
cioplite zile întregi,
udate de rouă?”
„Vrei bifore în loc de termopan? ”
.
Cine
Cine nu e cu unii, nu înseamnă că e cu alţii,
uneori nu eşti nici cu, nici cu
un încăpăţânat pe care l-ar descăpăţâna
şi unii şi ceilalţi.
Să te balansezi între două lumi,
una în agonie, dar cu un cheag nemuritor,
alta pe cale de a stăpâni totul,
urând pe oricine vorbește
despre sîmburii nemuririi.
Profeții politici ne avertizează
Lumea a căzut
din lac în puţ,
lacul era cam mâlos,
puţul e acum cam îngust,
ochii noştri privesc stelele limpezi,
luna, soarele răsărind din mare,
tot dintr-un fel de strâmtă chilie,
dar ce limpezime-i deasupra.
Bine că am şi eu unde-mi pune piciorul
foarte prudent, pe cărare,
la dreapta-s minele unora,
la stânga capcanele altora,
eu, între, printre, dar spre,
atent să nu-mi prindă glezna
cele două roţi dinţate
ale generaţiilor,
care se-nvârt în sens contrar
De ales, am ales, o spun
când e cazul,
cred că paradisul pot fi ceilalți.
.
Frații noștri, poeții
Poetul de-atunci era amoral,
după judecata semenilor săi,
bea excesiv, fredona cântece
interzise, se plimba prin cimitire,
câțiva erau fustangii, alții clowni.
Se purtau toți extrem de atenți
unii cu alții, ca soldații pe front,
știind că oricând pot muri și, da,
nu-și mai pot cere iertare. Aveau
o solidaritate de nobili scăpătați.
Poetul de azi bea mult mai puţin,
e doctor în spitalul amorului liber,
citește în pub-uri de pe telefon,
a devenit expert în politici literare,
detestă orice regulă orice sistem.
Praful şi cenușa, un soi de cocleală,
se simte în disperarea lui veselă,
zgură digitală, scânteile vechilor cărți,
extrage miere din florile neantului,
eumenidele îl însoțesc, răzbunătoare.
Sunt frații noștri, oricum, și unul şi celălalt.