Ochii tăi
sunt ca două păsări trezite la viață
care îți zboară lumina
prin mine
.
Portal
apa se înclină de la un capăt
la celălalt
cu mijlocul aproape rupt
ancora se ține strâns de cer
vârful luntrei strălucește
spre un nord aprins
dincolo de mister
timpul ruginit se rotește în gol
s-au surpat ieșirile
sub gheață încă mai respiră
orașul
frigul a crăpat cele șapte culori
perechi de umbre
trecute prin moara lutului
cerșesc întoarcerea la origini
intrarea stă zidită între
două jumătăți de lună
pe mormanul poveștilor arse
câțiva copii își încarcă
puștile de vânătoare în joacă
sub morminte câinii de argint
prind în vis pulberea
unei stele căzătoare
amintirea unui zbor
flutură tardiv în vânt
pe creștul unei pietre
picură pe străzi de plumb
și pași încătușați
ceara zilei
lacrima strânge la piept
ultima rămășiță de cruce
lângă locul unde i s-au spălat
picioarele
un orb pipăie chipul ucis
al iubirii
printre dimineți fără răsărit
și resturi de moarte
luntrea alunecă peste orizont
cu vâsle de spirit
urcă deasupra celor patru zări
pe lângă arhanghelul Metatron
devenind cântec etern
după chipul și asemănarea
luminii
.
Acum
apele pe care le-am întins
s-au întors la mine
mai tinere
mă spală de secetă
mă curăță de tăișul sabiei
îneacă cușca de patimi
rup lacătul din piept
îmi cântă dinăuntru
purtându-mi trecerea prin
ochii unui copil
într-o lume de eșafod
și începuturi umane
fiecare cuvânt atârnă de ștreang
printre strigăte de lut
se aprinde focul
din mormântul nopții
pe rug arde
prima jumătate a mea
stau pe cenușa mândriei
în adâncul pădurii de zăpadă
învelesc urmele
mieilor ce s-au oprit din plâns
vârfurile degetelor se înalță
dincolo de margini
peste lumina tulbure
sărutând
prima treaptă de cer
nu-mi mai trebuie oglindă
acum mă văd în El
.
Eu pun
semințe
în solul cuvintelor…
apoi aduc căldură, lumină, apă și le cresc în poezie.
.
Seara
Radu Chiorean
seara aceasta
este atât de netedă
ca un ochi viclean de lună
o dezvirginare
a nunții de albastru
orașul plin de insomnii
alunecă străzile trotuarele casele
mâinile
pe-o pantă neagră
acel câine își roade singurătatea
la colțul pământului
de cer atârnă două stele
de plumb
luntrea din văzduh are
pânze fluturând prin tine
atunci când doare lemnul
în cele patru colțuri
mă ridic dezbrăcat
haita de lupi o duc
înaintea prăpastiei
învăț să pășesc în peștera
cuvintelor
și aprind pe cer
o nouă lumânare