Radu Chiorean/stau pe cenușa mândriei

Ochii tăi

sunt ca două păsări trezite la viață

care îți zboară lumina

prin mine

.

Portal

apa se înclină de la un capăt

la celălalt

cu mijlocul aproape rupt

ancora se ține strâns de cer

vârful luntrei strălucește

spre un nord aprins

dincolo de mister

timpul ruginit se rotește în gol

s-au surpat ieșirile

sub gheață încă mai respiră

orașul

frigul a crăpat cele șapte culori

perechi de umbre

trecute prin moara lutului

cerșesc întoarcerea la origini

intrarea stă zidită între

două jumătăți de lună

pe mormanul poveștilor arse

câțiva copii își încarcă

puștile de vânătoare în joacă

sub morminte câinii de argint

prind în vis pulberea

unei stele căzătoare

amintirea unui zbor

flutură tardiv în vânt

pe creștul unei pietre

picură pe străzi de plumb

și pași încătușați

ceara zilei

lacrima strânge la piept

ultima rămășiță de cruce

lângă locul unde i s-au spălat

picioarele

un orb pipăie chipul ucis

al iubirii

printre dimineți fără răsărit

și resturi de moarte

luntrea alunecă peste orizont

cu vâsle de spirit

urcă deasupra celor patru zări

pe lângă arhanghelul Metatron

devenind cântec etern

după chipul și asemănarea

luminii

.

Acum

apele pe care le-am întins

s-au întors la mine

mai tinere

mă spală de secetă

mă curăță de tăișul sabiei

îneacă cușca de patimi

rup lacătul din piept

îmi cântă dinăuntru

purtându-mi trecerea prin

ochii unui copil

într-o lume de eșafod

și începuturi umane

fiecare cuvânt atârnă de ștreang

printre strigăte de lut

se aprinde focul

din mormântul nopții

pe rug arde

prima jumătate a mea

stau pe cenușa mândriei

în adâncul pădurii de zăpadă

învelesc urmele

mieilor ce s-au oprit din plâns

vârfurile degetelor se înalță

dincolo de margini

peste lumina tulbure

sărutând

prima treaptă de cer

nu-mi mai trebuie oglindă

acum mă văd în El

.

Eu pun

semințe

în solul cuvintelor…

apoi aduc căldură, lumină, apă și le cresc în poezie.

.

Seara

Radu Chiorean

seara aceasta

este atât de netedă

ca un ochi viclean de lună

o dezvirginare

a nunții de albastru

orașul plin de insomnii

alunecă străzile trotuarele casele

mâinile

pe-o pantă neagră

acel câine își roade singurătatea

la colțul pământului

de cer atârnă două stele

de plumb

luntrea din văzduh are

pânze fluturând prin tine

atunci când doare lemnul

în cele patru colțuri

mă ridic dezbrăcat

haita de lupi o duc

înaintea prăpastiei

învăț să pășesc în peștera

cuvintelor

și aprind pe cer

o nouă lumânare