„Au fost odată o fată și un băiat. Au crescut împreună. S-au iubit unul pe celălalt ca niște frați. Și-au petrecut fiecare clipă împreună, iar când au crescut, au devenit iubiți. Sentimentele și inimile lor s-au contopit într-atât, încât nu au mai putut să-și distingă nevoile individuale.”
În romanul Pactul, Jodi Picoult prezintă, la fel ca și în celelalte romane ale sale, o temă de actualitate și anume sinuciderea în rândul adolescenților. Chris Harte și Emily Gold se cunosc dintotdeauna. Locuind în case alaturate, familiile celor doi s-au împrietenit chiar pe vremea când cele două mame, Melanie şi Augusta, erau însărcinate. La fel ca și familiile lor, cei doi copii erau mereu împreună.
Naraţiunea se desfăşoară alternativ pe două planuri temporale, trecut şi prezent, autoarea conducând cititorul printr-un labirint de minciuni şi jumătăţi de adevăr. Scris la persoana a treia, romanul dezvăluie treptat motivele care au condus la tragedie şi în final răspunde la întrebarea care persistă în mintea cititorului încă de la început „Emily s-a sinucis sau a fost ucisă?”
Copiii celor două cupluri, Emily şi Chris, au crescut împreună ca fraţii, erau inseparabili, fiecare provocare, fiecare năzbâtie, fiecare bucurie, fiecare gând era împărtăşit. Erau nedespărţiţi chiar de la începutul vieţii lor. Dragostea care s-a înfiripat între cei doi adolescenţi nu a mai mirat pe nimeni. Oricum se iubeau. Ca fraţii ? Sau ca doi iubiţi ? Oare Emily împărtăşeşte sentimentele lui Chris? Întrebări la care cititorul va găsi răspuns citind acest roman zguduitor.
Pactul – evenimentele
Familiile Gold şi Harte îşi petrec fiecare seară de vineri cinând într-un restaurant chinezesc pe care îl frecventează de foarte multă vreme. Ajung pe rând şi ocupă masa obişnuită din colţul restaurantului care e întotdeauna liberă ca şi cum ar fi rezervată numai pentru ei. Contrar obiceiului, Augusta ajunge ultima. Ceilalţi o aşteaptă pentru a lansa comanda ospătarului deoarece se pare că numai ea ştie ce doreşte fiecare. Glumele, stânjeneala şi aşteptarea sunt mereu aceleaşi: „… nu aveau altceva de făcut decât să accepte stânjeneala prietenească dintre ei, ca urmare a lucrurilor deosebit de intime pe care le aflaseră unul despre celălalt, detalii pe care Gus Harte i le scăpase soţului ei în pat sau Melaniei la cafea…”
În miez de noapte, un apel telefonic le va schimba vieţile pentru totdeauna. Găsiţi de către poliţişti în caruselul unde lucra Chris, cei doi adolescenţi sunt duşi de urgenţă la spital, ambii având răni grave la nivelul capului. Ajunşi la spital, părinţii află că Emily a decedat în camera de gardă iar Chris este inconştient. Detectiva care investighează cazul îl interoghează pe Chris, aflat încă la spital, cu privire la evenimentele din noaptea fatidică. Astfel descoperă că cei doi adolescenţi au pus la cale un plan diabolic: dubla sinucidere. În arma pe care băiatul a luat-o de la tatăl său mai este un singur glonţ care, aparent, îi era destinat lui. Totuşi el supravieţuieşte în timp ce Emily este ucisă de glonţul care i-a pătruns în craniu într-un mod foarte ciudat. De ce? Varianta pactului sinucigaş pe care o povesteşte Chris nu este credibilă deoarece dovezile indică altceva. Astfel el devine principalul suspect în acest caz. Acuzat de omucidere, Chris este arestat şi încarcerat în penitenciarul Grafton unde va petrece şapte luni chinuitoare în aşteptarea procesului.
Durerea părinţilor este copleşitoare, Melanie este devastată de moartea copilei sale iar Gus este împovărată de tristeţe şi de durerea „pierderii” fiului său. James neagă implicarea fiului său în omor iar Michael este convins de nevinovătia lui Chris, de faptul că el nu este capabil de un asemenea gest. Melanie îl urăşte pe fiul celei mai bune prietene ale sale, ferm convinsă că el este ucigaşul lui Emily: „Ce ştiu despre Chris, şuieră ea, este că încă trăieşte.”
Nimeni nu bănuieşte zbuciumul lui Emily, nici măcar Chris, sufletul ei pereche. Cititorul asistă la agonia ei, la disperare, la lipsa speranţei într-un viitor alături de Chris. Tot acest tumult sufletesc o conduce implacabil spre gestul suprem:
„Era un sentiment ciudat să ştie că viaţa ei avea să fie pentru totdeauna legată de a lui Chris – Dumnezeule, aşa fusese de când se născuse – şi totuşi să spere în taină să găsească o ieşire. Toată lumea se aştepta ca ea şi Chris să fie împreună pentru tot restul vieţii, însă restul vieţii păruse întotdeauna ceva foarte îndepărtat.
Îşi apăsă pântecul cu mâna. Restul vieţii avea însă acum un termen-limită.
Emily credea atunci că răspunsul era „da”. Putea să se mărite cu Chris. Alternativa ar fi constat în a-i explica faptul că îl iubea ca pe un frate, ca pe un prieten, nu neapărat ca pe un soţ. Ea l-ar fi văzut cum păleşte, cum inima i se zdrobeşte în mâinile ei.
Nu-l iubea pe Chris suficient de mult încât să se căsătorească cu el, însă îl iubea prea mult ca să-i mărturisească acest lucru.
Emily clipi, privind suprafaţa lacului, cu undele lui adânci răsunând de cântecul greierilor. Îşi imagina cât de simplu ar fi fost să intre în lacul acela, picioarele ei alunecând pe fundul lui mâlos, până când apa neagră i-ar fi acoperit capul şi i-ar fi apăsat plămânii, scufundând-o ca pe o piatră.”
Deşi îi respectă decizia, Chris nutreşte până la sfârşit speranţa că o va salva pe iubita lui Emily. Dar oare poţi salva pe cineva de sine însuşi?
„Voia să-i salveze viaţa, aşa că se prefăcea că o ajută să moară. Pe de-o parte, se simţea neajutorat, într-o lume prea mare pentru el ca s-o poată schimba. Pe de alta, lumea lui se micşorase la dimensiunile unei gămălii de ac, în care nu mai încăpeau decât el, Emily şi pactul lor. Nehotărârea îl paraliza: credea, cu toată drama de nezdruncinat a adolescenţei, că era în măsură să ţină sub control o problemă de asemenea proporţii, dorindu-şi în acelaşi timp să-i şoptească mamei sale la ureche adevărul, ca ea să o poată face să dispară […] Era un gest egoist, dar simplu: nu putea s-o lase pe Emily să se sinucidă. Când ai fost alături de cineva toată viaţa, nu-ţi poţi imagina să traieşti într-o lume în care acea persoană nu mai este.
Avea s-o oprească. Asta avea să facă…”
E imposibil să nu fii fermecat de modul profund în care te obligă să gândeşti despre bine şi rău.
(Washington Post Book World)