…podoabele și, cu atât mai mult perlele, trezesc lăcomia irațională a oamenilor…
(Manuel de Lope – Perlele călătoare)
Manuel de Lope, pe numele său întreg Jesús Manuel de Lope Rebollo, s-a născut la data de 8 ianuarie 1949 la Burgos, Spania. Din cauza convingerilor sale politice, Manuel a fost nevoit să plece în exil în 1969. După ce a locuit în mai multe orașe europene, scriitorul a revenit în țara sa natală în 1993. În prezent locuiește la Madrid.
În limba română au fost traduse doar două dintre operele sale, și anume: Perlele călătoare și Frumoasa din ceață. Pentru romanul Perlele călătoare (Las perlas peregrinas), scriitorul spaniol a fost recompensat în 1998 cu pemiul Primavera de Novela.
Perlele călătoare – faptele
Într-o zi însorită de august, ultima zi de muncă înaintea concediului, avocatul Alfredo Kauffmann primește în biroul său infestat de gândaci vizita unui necunoscut care se prezintă drept Aniceto Kauffmann, bijutier. Mirat, Alfredo ascultă o poveste incredibilă despre un faimos colier de perle denumit Șiragul de Mărgăritare de la Golful Persic care se pare că a fost achiziționat chiar de către el la o licitație. Înșirând pe masa avocatului trei fotografii, bijutierul îi atrase atenția asupra unei diferențe în compoziția legendarului colier care trecuse, în jumătate de secol, de la gâtul împărătesei Zita de Bourbon Parma la cel al unei anumite doamne Kauffman. Tot Kauffman, dar nu avocatul sau bijutierul ci al treilea Kauffman, cârnățarul. Își aduse aminte de colier și de spaima pe care i-o provocase vederea superbului colan:
Era ceva luciferic în acele pietre potențial nemuritoare. A observat rubine și safire. În ele se adăposteau anumite întruchipări deosebit de seducătoare ale Satanei.
Fascinanta podoabă conținea o sută douăzeci și șapte de perle de origini diferite având fiecare ”originea, numărul și numele propriu, […], formă și greutate, o calitate a strălucirii care era semnul identității lor” fiind demontată și remontată de nenumărate ori în perioade de foamete și război…
Între anii 1936 și 1964 din șirag s-au rătăcit două perle, perla cu numărul 15 și cea cu numărul 42, Amăgitoarea, perla provenită din lotul Sultanului și Nemesis, una dintre vechile perle venețiene.
Cum a fost posibil, vă veți întreba. Cine le-a desprins și, mult mai important, unde se află acestea? Cine este Kauffman, bijutierul? Ce se află în spatele poveștii, cine minte și cine spune adevărul, cine este implicat și de ce bijutierul este ucis după ce Kauffman, avocatul, ia legătura cu clientul său, Marele Duce? Întrebări, întrebări, întrebări… Răspunsul îl veți găsi citind această poveste întortocheată și surprinzătoare.
Avocatul rămase tăcut. Era preocupat. Pentru prima dată i se năzărise că perlele ar putea fi false. Sau, mai bine zis, poate că nu erau cu totul false, dar, în orice caz, nu puteau fi cele pe care căutătorii de perle istorice păreau să le fi urmărit în ultimii cincizeci de ani. Fu doar un gând trecător. La vremea aceea, era destul de bine informat ca să știe că și în Siberia se găseau perle. Unele erau perle de apă dulce, cultivate în apele reci ale lacului Baikal. […] Se zicea că lacul este atât de adânc, încât dădea perlelor un luciu misterios, pe care experții îl numeau strălucirea Baikalului, ca o varietate înghețată a luciului perlier. Dar era vorba despre perle cu cotație scăzută, ca toate cele care proveneau din apă dulce. Pe de altă parte, existau perle siberiene autentice, cele care se găseau în foarte reduse colonii alcătuite dintr-o specie rară de stridii care se dezvoltau pe brațele, lipsite de gheață vreo două luni pe an, ale Mării Arctice. Erau perle baroce, cu curbe capricioase, care se formează în zeci de ani. Nici ele nu figurau printre cele mai bine cotate, cu excepția cazului că ar fi fost cerute tocmai pentru proveniența lor. Poate că ajunseseră în colierul Casei de Austria printr-un dar al țarului. Dar toate acestea nu erau decât niște elucubrații…
Frumoasa din ceață – “un festival al limbii”
(Gabriel García Márquez)
Scris în stilul caracteristic autorului pentru care nici o temă nu este tabu, romanul relatează povestea frumoasei iubite a unui faimos general, Ana Rosa Camp. Mitul amantelor de lux din perioada postbelică spaniolă a fascinat mulți scriitori, povestea frumoasei din ceață fiind bazată pe evenimente reale (dedicația scriitorului de la începutul cărții). Fascinanta femeie fatală a lui de Lope a fost în tinerețe muza scriitorilor și a poeților, scenariul creat magistral în jurul acestui personaj nu urmează o progresie cronologică riguroasă, ci baleiază constant între trecut și viitor, cu anticipări mai mult sau mai puțin precise cu privire la evenimente. Coordonatele geografice (un nume de loc imaginar într-un spațiu geografic precis: regiunea Cantabria), antropologice (primitivismul și provincialismul sătenilor) și chiar arheologice (peștera care conține ruine ale unor băi romane) cu care se joacă scriitorul, creează un cadru tulburător în care fiecare personaj pare a fi o victimă a întâmplărilor. Manuel de Lope știe să reproducă subtil atmosfera sufocantă a unui roman polițist, Frumoasa din ceață fiind o poveste de o intensitate extraordinară, un poem dedicat iubirii în toate formele sale, o operă de deplină maturitate literară.
Frumoasa din ceață – faptele
In micul sat Linces, generalul Sebastián López Goitia își petrece ultimele sale zile în compania fermecătoarei sale iubite, Ana Rosa. Chemat de urgență la prietenul său generalul, doctorul Felix Castro ajunge spre seară la casa faimosului general care nu-l mai poate primi deoarece a „adormit”. Ana Rosa îl roagă pe doctor să revină a doua zi. Moartea generalului reunește în jurul moștenirii personaje unice: „splendida” protagonistă feminină a romanului, numită văduva chiar înainte de decesul generalului, o femeie fascinantă, misterioasă și morfinomană, lacomul nepot al militarului, Manuel Goitia, avocatul acestuia, naivul Alfredo Gavilán, doctorul alcoolic și menajera lui, Toribia, precum și grădinarul și fiul său adolescent care are un rol hotărâtor în evenimentele tragice care vor urma.
O parte din creierul fiului grădinarului era întunecată, încețoșată și nu păstra nici o urmă a celor întâmplate, ca o placă fotografică ajunsă inutilizabilă după ce fusese supusă unei expuneri prea violente. Acest fapt le dădea dreptate celor care credeau că băiatul suferea de un handicap mintal care îl împiedica să fie responsabil de actele și de mișcările sale, carne oarbă și dureroasă cufundată în vâltoarea evenimentelor, vulnerabilă ca un crustaceu care își schimbă carapacea. Dar o altă parte a creierului lui, mai apropiată de contactul cu realitatea, era de o precizie uluitoare […] Purta în piept sentimentul de nemărturisit de a fi triumfat într-o provocare întunecată. Iar la subraț, în desagă, avea caseta cu bijuterii. Continua să alerge căutând umbra înaltă a gardului de piatră când apăru cornul lunii. Își întoarse privirea și-l văzu pe avocat, încremenit sub cercul de lumină al felinarului. Apoi nu mai fu atent decât la propria goană și intră în zona întunecată a creierului său, ceea ce unii numeau incapacitatea lui mintală.