Recenzie „Sfârşitul sfârşitului lumii: eseuri” de Jonathan Franzen

Spre deosebire de majoritatea oamenilor, Franzen e un bun ascultător. De aceea este şi unul dintre cei mai buni creatori de dialog din proza contemporană şi de aceea argumentaţiile lui sunt provocatoare şi fertile.“   

            The Washington Post

  

Jonathan Franzen (n. 1959) a crescut în Webster Groves, o suburbie a oraşului St. Louis din Missouri. A studiat limba şi literatura germană la Swarthmore College şi, ulterior, la Freie Universität din Berlin, ca bursier Fulbright. A lucrat în laboratorul de seimologie din cadrul Departamentului de Fizica Pământului şi Ştiinţe Planetare de la Harvard.

   Este autorul a mai multor romane: Al 27-lea oraş (1988; Polirom, 2007), Strong Motion (1992), Corecţii (2001; Polirom, 2004, 2011, 2013, 2017), Libertate (2010; Polirom, 2011, 2016, 2018) şi Puritate (2015; Polirom, 2016). A mai publicat câteva volume de eseuri, printre care How to Be Alone (2002) şi Farther Away (2012), şi unul de memorii, The Disconfort Zone (2006).       

     Jonathan Franzen este unul dintre cei mai prizaţi şi mai premiaţi autori americani contemporani. Romanul Corecţii a fost selectat pe lista scurtă a Premiului Pulitzer şi a fost distins cu prestigiosul  National Book Award şi cu James Tait Black Memorial Prize. Libertatea a fost recompensat, printre altele, cu Galaxy National Book şi John Gardner Award. În 2013, revista germană Die Welt l-a numit scriitorul anului. Jonathan Franzen este un colaborator constant al revistei The New Yorker şi, din 2012, membru al Academiei de Arte şi Litere.

    Romancier redutabil, Jonathan Franzen se dovedeşte şi un eseist de avengură. Prestigiosul prozator american face în Sfârşitul sfârşitului lumii un tur de forţă foarte personal, încărcat de umanism subtil, detectabil sub puseurile de pesimism şi mizantropie ce îi punctează comentariile asupra lumii contemporane. Pasionat de păsări, îngrijorat de schimbările climatice, călător prin cele mai diverse colţuri ale lumii, din Antarctica până în Ghana şi Albania, Franzen este un bun cunăscător şi un comentator tăios al realităţii actuale.

    Credincios lui însuşi şi adevărului în care crede, critică acerb derapajele de orice fel, chiar şi pe cele ale ecologiştilor, a căror cauză o susţine. Atractive prin diversitatea tematică, prin incisivitatea polemică a comentariilor şi prin poveştile din care se nasc, inclusiv cuceritoarele istorisiri autobiografice, eseurile din acest volum mai reuşesc ceva: dezvăluie profilul foarte uman şi, cumva, înduioşător al unui pesimist care speră totuşi că lumea mai poate fi salvată.

Eseul în vremuri întunecate

Oglinda eseului, aşa cum a apărut el, reflectă un iubitor de păsări, de mediul înconjurător, pentru care încălzirea globală este problema principală a vremurilor noastre, poate cea mai mare problemă din toată istoria omenirii. Lumea noastră tinde să se schimbe enorm, imprevizibil şi, în mare parte, în rău. Autorul s-a consolat cu gândul că, deşi clima este ceva prea vast şi prea haotic ca s-o poată modifica un singur individ, individul acela tot mai poate găsi un sens în încercarea de a schimba lucrurile pentru un sat afectat, pentru o victimă a nedreptăţii globale sau pentru o pasăre – sau pentru un cititor. Speranţa autorului constă în faptul să putem accepta realitatea la timp, ca să ne pregătim pentru ea omeneşte, iar singura lui credinţă este aceea că a o înfrunta onorabil, oricât de dureros ar fi, e mai bine decât a o nega.

De ce contează păsările

Păsările fac lucrul pe care cu toţii ne-am dori să-l facem, dar nu putem decât în vis: zboară. Vulturii zboară fără efort pe curenţii ascendenţi, păsările colibri se opresc în aer, prepeliţele ţâşnesc în zbor ectrem de rapid. Puse laolaltă, rutele de zbor ale păsărilor leagă planeta ca o sută de miliarde de filamente, de la un copac la altul şi de la un continent la altul. Nu a existat niciodată vreo epocă în care lumea să li se fi părut mare. După împerechere, o drepnea europeană rămâne în aer timp de aproape un an, zboară până în Africa subsahariană şi înapoi, mănâncă, îşi schimbă penajul şi doarme în aer, fără să aterizeze vreodată.

Albatroşii tineri petrec şi câte zece ani rătăcind în largul oceanului înainte să se întoarcă pe pământ ca să se împerecheze. Sitarul de mal a fost semnalat zburând fără întrerupere din Alaska până în Noua Zeelandă, 11.690 de kilometri în nouă zile, în vreme ce un colibri cu guşa roşie îşi poate consuma o treime din greutatea minusculă a corpului traversând Golful Mexicului. Fugaciul roşu, o specie de pasăre mică de ţărm, face călătorii anuale între Ţara de Foc şi Arhipelegul Arctic Canadian – o anumită pasăre care a avut parte de o viaţă lungă, denumită B95 (după eticheta de la picior), a zburat în total o distanţă mai mare decât cea de la Pământ la Lună.

Există o abilitate esenţială pe care oamenii o au, iar păsările nu: controlul asupra mediului înconjurător. Păsările nu pot proteja zonele mlăştinoase, nu pot administra o pescărie, nu-şi pot pune aer condiţionat în cuiburi. Ele nu au decât instinctele şi însuşirile fizice cu care le-a înzestrat evoluţia. Acestea le-au slujit bine foarte mult timp, cu o sută cincizeci de milioane de ani mai mult decât perioada de când există fiinţele umane pe Pământ. Dar aceste fiinţe umane schimbă înfăţişarea planetei – suprafaţa ei, clima, oceanele – prea repede ca păsările să se mai poată adapta cu ajutorul evoluţiei.

Viitorul  multor specii de păsări depinde de hotărârea noastră de a le proteja. La rândul lor, unele dintre ele mănâncă insecte şi rozătoare dăunătoare. Multe altele joacă roluri vitale: împrăştie seminţe, servesc drept hrană pentru multe mamifere de pradă în cadrul unor ecosisteme a căror sălbăticie  neîntreruptă are o valoare turistică sau măsurată în carbon sechestrat în sol. Se mai pot auzi şi voci care susţin că populaţiile de păsări, precum proverbialul canar din mină, se manifestă ca nişte indicatori importanţi ai sănătăţii ecologice. Ceea ce populaţia de păsări indică într-adevăr în mod util este sănătatea valorilor noastre etice.

Sfârşitul sfârşitului lumii

  Prima impresie a autorului în călătoria din Antarctica a fost uimitor să constate că pinguinii  sunt şi una dintre rarele specii de animale lipsite de orice teamă. Efectul liniştitor al sunetului emis de pinguinii regali, completa perfect acest peisaj minunat. În secolul al douăzecilea fiinţele umane le-au făcut pinguinilor o favoare omorând multe din balenele şi focile cu care aceştia concurau pentru hrană. Populaţiile de pinguini au crescut, iar în ultimul timp South Georgia a devenit un loc chiar şi mai primitor pentru ei, căci retragerea accelerată a gheţarilor scoate la iveală terenuri propice cuibăritului.  Dar avantajul oferit de omenire pinguinilor poate fi de scurtă durată.

Dacă schimbările climatice continuă să sporească aciditatea oceanelor, apa va atinge un nivel al pH-ului la care nevertebratele din ocean nu-şi vor mai putea dezvolta carapacele. Unul dintre aceste nevertebrate, krillul – crevetele antarctic, este principala sursă de hrană a multor specii de pinguini. Schimbarea climei reduce rapid şi gheaţa care înconjoară Peninsula Antarctică, platforma de susţinere pentru algele cu care krillul se hrăneşte pe timpul iernii şi care până acum a protejat aceste crustacee de exploatarea comercială pe scară largă.

Krillul este un crustaceu de mărimea şi culoarea degetului mic uman. Este greu de estimat cantitatea totală de krill existentă în Oceanul Antarctic, dar o cifră vehiculată frecvent, cici sute de milioane de tone, ar putea transforma această specie în cel mai mare depozit de biomasă animală a lumii. Din nefericire pentru pinguini, multe ţări consideră krillul un aliment bun şi pentru oameni, dar mai cu seamă pentru peştii de crescătorie şi pentru animalele domestice. În mod curent, captura anuală de krill raportată este de mai puţin de jumătate de milion de tone.

Astfel, viitorul krillului şi odată cu el, viitorul multor specii de pinguini depinde de nenumărate incertitudini accentuate de alte incertitudini: ce cantitate de krill există cu adevărat, cât de rezistent este el la schimbările climatice, dacă poate sau nu să fie pescuit fără ca alte specii să moară de foame, dacă o astfel de captură ar putea fi măcar reglementată şi dacă cooperarea internaţională în privinţa Antarcticii poate rezista unor noi conflicte geopolitice. Ce nu e deloc incert este faptul că temperaturile globale, populaţia globală şi cererea globală de proteine animale cresc tot mai mult.

Creaţia unui scriitor în cea mai bună formă a sa – agil şi cuceritor, dezvăluind intuiţii profunde cu graţie şi rafinament.“

                                        The Guardian

Această carte mirifică o găsiţi spre împrumut la secţia Împrumut carte pentru adulţi.