„Se vede chemarea în nuvelistica noastră a acestui scriitor: el poate da, într-un ton blând, nespus de simplu, fără nici un meșteșug, pentru a cîștiga pe căi piezișe interesul, viața acelei boierimi moldovene, casnice, miloase, nemărgenit de bune, ai cărei urmași pier astăzi ca factori de vederi largi, de voință roditoare.”
(Nicolae Iorga)
Emil Gârleanu (4/5 Ianuarie 1878 Iași – 2 iulie 1914 Craiova) a fost un prozator, traducător, scenarist, regizor și publicist român.
A debutat în anul 1900 sub pseudonimul literar Emilgar cu poezia”Iubitei” în revista istoricului A.D. Xenopol, ” Arhiva” (numărul 7/8 din iulie / august 1900) :
”În cupa parfumată a unei tuberoze
A primei flori, țesute de dor în paradis,
Un future cu aripa brodată de o rază
Se tupilase dornic să-și schimbe viața-n vis.
Tu l-ai zărit. Capriciul te-a îndemnat a-l prinde,
Ca-nlănțuit, sărmanul, de-un bold, la piept să-l ai;
Sfărmîndu-i astfel visul și viața-i, ce cuprinde
Întreaga poezie a florilor de mai.
De-atuncea gînduri negre și-o tristă presimțire
Îmi spun să fug, căci veșnic tu n-o să mă poți iubi…
– Rămîn …; și fără voie simțesc o fericire
Sperînd că poate, acolo, ca dînsul voi muri.
Nuvelele de debut apar între anii 1900-1901 în aceeași revistă : ”Dragul mamei”; ”Dreptate cerească„; ”Mama Catrina” și ”Mihai”.
În scurta sa existență a publicat mai multe opere dintre care amintim: Bătrînii, schițe din viața boierilor moldoveni (1905); Cea dintâi durere ( 1907); Odată!, ( 1907); Într-o noapte de mai, ( 1908); 1877. Schițe din război ( 1908); Punga, cu un cuvânt înainte de M. Dragomirescu, (1909); Nucul lui Odobac (1910); Trei vedenii (1910) Amintiri și schițe( 1910); Din lumea celor cari nu cuvîntă (1910) (Emil Gîrleanu –Nuvele, schițe, însemnări)
Din operele publicate postum amintim: Visul lui Pillat, București, 1915; O lacrimă pe-o geană; București, 1915; Priveliști din țară, București, 1916; Fetița mamei, București, 1916; Culegătorul de rouă, București, 1919; Gisa-Icoana cu tâlc, București, 1921; Bucăți alese, Craiova, 1945; Suflet de femeie, București, f.a; Nuvele, București, f.a)(Sasu, Aurel – Dicționarul biografic al literaturii române, Pitești, Paralela 45, 2006)
În nuvela „Nucul lui Odobac” Gârleanu evocă lumea satului românesc, un univers pur, fascinant și miraculos în care natura e întotdeauna împletită cu viața sătenilor.
Se spune că odată, demult, un strămoș al familiei Odobac a smuls un nuc crescut la poalele dealului și l-a răsădit în vârful acestuia pentru a delimita astfel terenul de cel al vecinului. De atunci nucul a devenit străjuitorul hotarului Odobăceștilor. Nucul reprezintă vigoarea și dârzenia acestui neam, un neam care își trage seva, precum nucul, din pământul pe care îl stăpânește. Un neam cu principii sănătoase pe care nu le încălcă cu nici un preț. Însă, în momentul în care ultimul vlăstar se răzvrătește, confruntarea dintre generații va conduce spre un deznodământ fatal.
„Pămîntul Arșițenilor e nisipos și sterp; iarba crește atît de rară încît, în loc să îndulcească vederea, pătează, ca o pecingine, fața galbenă a locului. Doi-trei copaci se înalță, istoviți, cu crengile rare, cu frunzele străvezii care aștern pe jos, vara în amiază, o umbră destrămată ce mărește și mai mult setea de răcoare.
Dar, ca lucru de neînțeles, ca o minune, se ridică pe dealul lutos și sterp dinspre răsărit, un nuc strașnic, bătrîn de cîteva sute de ani, copac lacom care suge parcă tot sucul locului dimprejur, prin miile de rădăcini, ale căror vite nu mai încap sub pămînt, și ies, să atîrne despletite, ca niște cozi, afară. Din trunchiul, gros să nu-l prindă trei oameni, muncit, întors și încremenit ca într-un spasm, se desfac două ramuri vînjoase ce merg încleștate ca niște brațe, apoi deodată se izbesc una de alta în laturi, împroșcînd fiecare sute și mii de crengi ce se unesc într-un frunziș negru, cărnos, ca un aluat de fiere. Și pînă departe se împrăștie mirosul amar al frunzelor, miros ce ametește pe cutezătorul adăpostit la umbra ce acoperă, ca un veșmînt negru, întreaga coastă de deal.”
Facem cunoștință cu moș Toader „ un moșneag înalt, spătos și uscat ca un schivnic” și nepotul său Mitru, un băietan de vreo douăzeci și cinci de ani care e copia mai tânăra a unchiului său „ nalt și spătos, …, vînjos și uscat, … , cu obrazul mai rumăn și cu pletele negre”. Când moș Toader află de hotărârea lui Mitru de a se însura cu Ruja, fiica unui tâhlar de cai, hotărâre de care se pare că tot satul a aflat înaintea lui, se înfurie și îl trage la răspundere pe acesta, poruncindu-i totodată să nu își ducă planul la îndeplinire. Pentru prima dată în viața lui, Mitru se opune și, hotărât, se pregătește de nuntă. Împotriva voinței sale, moșneagul consimte la căsătoria nepotului său cu frumoasa fată știind că „dragostea este un sentiment victorios al tinereții” și o acceptă pe aceasta în sânul familiei.
Pentru a afla deznodământul acestei superbe nuvele vă invităm la secția Împrumut Carte pentru Adulți pentru a împrumuta acest volum.