I. L. Caragiale, pe numele său complet Ion Luca Caragiale (30 ianuarie sau 1 februarie 1852, Haimanale [I. L. Caragiale], județul Prahova [județul Dâmbovița], Țara Românească [România] – 22 iunie 1912, Berlin, Imperiul German [Germania])
Dramaturg, autor de proză scurtă, eseist, memorialist, poet, pamfletar, traducător, comentator politic și jurnalist român.
„[…] Nepot a lui Costache și Iorgu C., fiu al lui Luca C. A urmat clasa de mimică și declamație a unchiului său (1868-1870). A luat parte la revoluția de la Ploiești a lui Candiano Popescu (1870). A fost adus la Junimea bucureșteană de Eminescu (1878) și a devenit în același an redactor la ziarul «Timpul», împreună cu Eminescu și Slavici. A editat publicații satirico-umoristice: «Claponul», 1877; «Calendarul Claponului», 1878; «Moftul român», 1893 – împreună cu A. Bacalbașa – și revista «Vatra» (1894-1896) împreună cu Ioan Slavici și George Coșbuc. A ridicat dramaturgia românească la prestigiu european – Eugène Ionesco se declara, în «Notes et contrenotes», elevul său – fiind creator al unor tipuri memorabile și al unor formulări devenite proverbiale în limbajul uzual. A scris comedii: «O noapte furtunoasă», 1879; «Conu’ Leonida față cu reacțiunea», 1880; «O scrisoare pierdută», 1884; «D-ale carnavalului», 1885 și o dramă: «Năpasta», 1890, care a generat un proces literar în urma acuzației de plagiat (avocatul lui Caragiale a fost B. Șt. Delavrancea). Volumele «Teatru», 1891 și «Năpasta» au fost respinse de la Premiul Academiei (raportor B. P. Hașdeu). A scris proză scurtă: «Schițe», 1896; «Momente», 1901, unde satirizează, ca și în teatru, moravurile politice și tarele micii burghezii. A mai scris și nuvele psihologice: «O făclie de Paști», 1892, și fantastice: «Kir Ianulea», prelucrare după «Belfegor Arcidiavolo» de Machiavelli, și «Abu Hassan», prelucrare după «O mie și una de nopți». S-a ridicat împotriva celor care au înăbușit în sânge răscoala de la 1907 în «Die Zeit», în articolul cu titlul «1907». Membru postmortem al Academiei Române (1948). După revoluția din 1989 au existat un partid politic, Partidul Liber Schimbist (1990-1993), care se reclama de la Caragiale (președinte fondator Șt. Cazimir, exeget al operei lui Caragiale), și Academia Cațavencu, fundație și publicație satirico-umoristică (fondator poetul Mircea Dinescu).” (Enciclopedia identității românești. Personalități)
Vă invităm la Filiala Micălaca pentru împrumutul operelor lui I. L. Caragiale – unul dintre pilonii literaturii și culturii românești și unul dintre marii noștri autori clasici, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ioan Slavici! Lucrările sale, de o mare putere satirică, surprind într-un mod autentic esența caracterelor, tipologiile și manifestările specifice indivizilor, cât și moravurile și obișnuințele din epoca sa, iar felul în care Caragiale reușește să redea toate acestea face ca arta sa literară să fie unică. Spre bucuria și plăcerea cititorilor, însă cu regret pentru umanitatea care se nefericește singură, conținutul operelor sale a rămas și astăzi valabil și, probabilmente, va râmâne așa încă mult timp de acum încolo. Vă așteptăm cu drag! 😊
Sursă imagine autor: wikipedia.org