Ca în cazul celorlalte confesiuni, evreii și-au gestionat propriul sistem de învățământ. Rabinul șef, cu sprijinul comunității era factorul decizional. În Arad, Școala Confesională pentru băieți a fost deschisă în 1832, iar cea de fete în 1855. Ambele, cu câte patru clase, au funcționat până în 1905 în Palatul Comunitar. În 1857, s-a trecut la aplicarea unui nou sistem de predare, cu o durată de șapte ani, pentru băieți, la fete rămânând în continuare, școala de patru clase.
Intenția construirii unui edificiu școlar propriu, apărută în 1858, a fost finalizată în 1905, cu sprijinul financiar provenit din testamentul Iulianei Doler și al unor donatori. Impunătorul edificiu construit în stil secesion vienez a fost ridicat pe strada Pavel Chinezul, cu clase de studiu luminoase, cancelarie, laboratoare, sală de sport și pentru festivități. Clădirea iese în evidență prin ferestrele cu influență neoromanică portalul cu stâlpi specifici anilor 1900, fațada decorată cu cărămidă aparentă și gardul din fier forjat montat pe stâlpi zidiți.
Până la pactul dualist (1867) un loc important în programa analitică a școlii le reveneau disciplinelor de cultură generală, limbii, scrisului și cititului în limba germană. Ulterior situația instituției devenind critică prin lipsa susținerii financiare, a determinat aplicarea planurilor de învățământ maghiare impuse de autoritățile statale, fiind însă păstrat caracterul confesional israelit. Mai mult, extinderea rețelei școlare de stat, a absorbit o parte din populația școlară, care a utilizat frecvent limba maghiară. Orientarea apare firească în contextul dinamizării activităților comerciale și industriale, domenii spre care a fost îndrumat tineretul. Manualele folosite erau cele recomandate în învățământul de stat, dar existau și lucrări care individualizau învățământul izraelit ca: Abecedarul și Gramatica limbii ebraice.
De-a lungul timpului la conducerea școlilor evreiești s-au aflat personalități care au marcat buna funcționare a lor, așa cum au fost Bing Vilmos, dr. Schuszter Illes. După 1920, clădirea a fost folosită exclusiv pentru desfășurarea învățământului gimnazial în limba română.
