În fața marilor capodopere ale genului uman, nu simțământul de dependență servilă este cel care ne frapează, ci sentimentul libertății, iar la ziariști exponentul adevărului și al lipsei a oricărei constrângeri în realizarea dorințelor proprii, asociat cu un puternic simțământ al naturii și al măreției omului în fața acesteia. Marilio Ficino considera omul ca un artist universal, un Dumnezeu pe pământ –Deus in Terris-, care fixează în operele sale ceva din perfecțiunea universului și numai în chip antropomorfic se atribuie “operei divinității “ caracterele unei opere de artă.
Conceptul de creație nu s-a desprins din doctrina religioasă creaționistă, cum doresc materialiștii. A recunoaște că valoarea implică necesarmente raportarea la uman înseamnă o împletire a creaționismului teologic cu creația umană. Există o concepție a oamenilor care spune că talentul este un dar dat de Dumnezeu, din celula primordială aflată în creierul uman, ajunsă prin milenii din ciorba oceanului unde a apărut prima celulă vie..
Despre anacronismul persoanelor religioase în contextul modernității s-au spus multe lucruri, dar componenta retrogradă a ființei lor (repet, strict în contextul modernității și pe cale de consecință, al post-modernității) poate fi înțeleasă pe baza unei distincții esențiale de ordin binomial. Mircea Eliade spunea că există o diferență insurmontabilă în conceptualizarea timpului în societățile primitive și în societățile occidentale categoric desacralizate.
Efortul de a da un fundament laic-științific conceptului de creație trebuie să aibă ca punct de plecare teza după care creația nu înseamnă producerea din nimic a ceva absolut nou, care n-a preexistat în nici un fel și sub nici o formă (ceea ce ar echivala cu o discontinuitate totală în istoria culturii ), ci descoperirea unor posibilități pe care realitatea le conține într-o formă latentă și realizarea lor la scară umană.
Dacă, pentru omul modern, occidental, timpul se prezintă omogen, „unitar”, pentru omul societăților tradiționale, el este eterogen, este porționat, există „timp sacru și timp profan”, „timp comprimat și timp diluat”, „timp fast si timp nefast” etc. Diferența majoră se poate înscrie în binomul problematic „timp sacru – durată profană”. Pentru un exponent al unei societăți primitive, transformarea duratei profane în timp sacru este mai ușor de îndeplinit având în vedere „deschiderea” pe care un primitiv o are, comparativ cu un modern. Deschiderea aceasta se referă la timpul religios. Timpul religios este deosebit calitativ de timpul duratei obișnuite, astfel încât participanții la ritual să poată primi confirmarea unei contemporaneități cu „începuturile”.
Este, prin urmare, vorba de o metamorfozare a datelor realității pe temeiul legilor acesteia, dar și a intereselor societății sau clasei respective, în conformitate cu cerințele sociale mai generale, precum și cu aspirațiile și particularitățile subiective ale creatorului.
Repetiția este caracteristica principală a timpului ritualic. Prezentul etern face posibilă eliminarea prin suspendare a timpului istoric prin faptul că este „locul” viziunii beatifice a începuturilor. Timpul originilor este, cu alte cuvinte, timpul cosmogoniei, când toate au fost aduse la existență. Acest timp cosmogonic slujește drept model tuturor timpurilor sacre.
Timpul sacru nu este altceva decât eternitatea. El este mereu recuperabil si mereu actual prin caracterul lui repetitiv. Ritualurile și sărbătorile care reclamă un timp anumit pentru săvârșire sunt parte a dorinței de prezent etern. Relativ la această dorință a lui Homo religiosus, mentalitatea primitivă face ca reducția timpului profan la o istoricitate, lipsită de importanța unor evenimente majore, să fie deosebit de pregnantă.
Există în creația umană inconștientul eului activ. După Kant, rațiunea este creatoare și ea se exprimă în această calitate atât în legile morale, care conduc viața omului care este scriitor, ziarist, artist plastic, cât și în legile fenomenelor. Rațiunea este universală și unică. Rațiunea artistului-creator își găsește principiile în ea însăși și își construiește prin ea însăși concepția despre univers.
În cunoaștere, proces necesar jurnalistului, există, într-adevăr, un subiect cunoscător și un obiect care este de cunoscut, dar această relație între doi termeni apare în planul conștiinței ziaristului; același lucru, luat în sine și detașat de condițiile psihologice ale cunoașterii, este însă unic (nu dublu ).
În acest context, există inconștientul spiritului universal. Schelling susține că nu există decât o singură soluție: să se admită că același spirit animă lumea și conștiința, și atunci contradicția dintre ele dispare. Acest spirit se manifestă în natură în mod inconștient și în noi în mod conștient. Activitatea originară este, așadar, simultan conștientă și inconștientă sau, în alți termeni și în alt plan, ea are o finalitate și un mecanism. Inconștientul etern este fundamental armoniei dintre subiectiv și obiectiv, care nu se realizează niciodată în întregime, ci etern. Acest Inconștient absolut este tocmai rațiunea absolută.
Inconștientul se manifestă fundamental în două activități care sunt natura și conștiința. La scriitor, la jurnalistul de reportaje literare, la artistul plastic inconștientul este chiar activitatea spirituală care se desfășoară după legile ei interne și care are ca manifestări de bază voința și reprezentarea. Inconștientul spiritual stă la originea descoperirilor geniale care, așa cum spune Hertman, sunt rezultatul unei :”iluminații inconștiente “ sau al unei “digestii surde a ideilor. “
Inconștientul corporal și inconștientul spiritual formează împreună “sufletul individual“, definit în consecință ca totalitate inconștientă.
Varietatea talentelor umane pe care le descoperim la ziariști, scriitori, artiști plastici etc, este mai curând o consecință a diviziunii muncii decât o cauză a ei.
Ce este în definitiv talentul, se întreabă J. Second în „Le problem du génie”, 1930, p.49-58 dacă nu o medie mobilă între înălțimea inaccesibilă a geniului și puterea care se ascunde în oricare din noi, dar care este prea slabă pentru o creație adevărată.
Ion și Ioan înțelepții de pe Transalpina
În primăvară, când zăpada mai petecea muntele și firicele de apă se revărsau în văile unde iarba mija a verde, Ion fiul lui Ionescu din Ionești, cioban cunoscut de pe valea Oltului a luat hotărârea să treacă dincolo, în Ardeal, cu cele zece oițe țurcane gestante. Atâtea îi mai rămăseseră după inundații. Plecă să-și caute o nevastă harnică și bună de făcut copii. “Numai bine, până trec muntele, oile mele vor făta și cu banii luați pe jumătatea de miei voi putea face nuntă“, gândea Ion, luând drumul Brezoiului, mergând agale în urma oilor.” Am s-o învăț să-mifacă fasole bătută, frecată cu usturoi. “ Medita bărbatul lovind cu măciuca câte o piatră ce-i răsărea în fața opincilor, legate până sub genunchi cu nojițe din piele de porc…Din când în când fluiera printre dinți la oițele ce priveau cu jind la apa limpede a Lotrului.După atâta mers, a strigat scurt la oi. Acestea s-au oprit ca la o comandă, privind la stăpânul așezat pe marginea unei stânci, năpădit de gânduri.” Puterea unui cioban se măsoară după greutățile biruite “.-Bârrr! Duceți-vă să beți apă! A strigat, aruncând spre ele cu un șomoiog de iarbă uscată.După o odihnă de mai bine de o oră, în timp ce autoturisme și basculante treceau cu viteză pe lângă micul grup de oi, Ion s-a hotărât să treacă în fața turmei, ca mioarele să-l urmeze docile pe poteca ce șerpuia pe lângă drumul asfaltat ce ducea spre Voineasa. ”Frumoase locuri. Sunt clipele ce le trăiesc din plin, salvându-mi trecutul, astfel mă fac să cuceresc viitorul. “Gândea Ion urcând spre pisc.Astfel, au trecut trei zile și două nopți dormind în mijlocul oilor, învelit cu șuba făcută din blană de oaie, cu căciula neagră de lână trasă pe frunte.*Ioan al lui Ioan din Ioancău, cătun de pe lângă Sebeș Alba, s-a hotărât să se însoare cu o olteancă de prin zona Vâlcei. Nici nu se topiseră bine petecele de zăpadă de pe Transalpina, că ciobanul, adunând cele zece oi gestante, ce-i mai rămăseseră în urma inundării satului de către râul Sebeș, devenit una cu Mureșul, a început să urce pe Transalpina, mânând oile cu fluieratul său caracteristic, printre dinții rari din față. ”Am să-mi găsesc o femeie, iute și harnică. Am să oînvăț să-mi facă balmoș și mulți copii.” Gândea Ioan din Ioancău, fluierând la oile sale, ori de câte ori trecea pe lângă ele câte o mașină.Luase hotărâre asta, să plece din satul natal, după ce din gospodăria sa nu mai rămăsese nimic.” Dacă trebuie să aleg între două rele, gândea Ioan din Ioancău, am ales pe cel care nu l-am încercat până acum.“Urca alene și cu răbdare pe drumul ce ducea către vârful Urdele. Abandonase de mult șoseaua asfaltată și își conducea oile pe o potecă de munte, folosită de ciobani. Cizmele din piele de bou lăsau în urmă adânciturile tocurilor ce se umpleau imediat cu apa mustind în iarba de pe potecă. Se simțea liber, el cu cerul și oile lui.” Mă simt slobod, eu și Dumnezeu, dar acest cost este că amacceptat responsabilitatea destinului. “ Prin minte îi treceau tot felul de gânduri, unele mai năstrușnice decât altele. “Dacă nu-mi găsesc soață, cum îmi doresc?!Sunt bucurii, în viață carepot să mă înjosească, dar, și înfrângeri care mă pot împlini.“…Și astfel au trecut trei zile și două nopți dormind ,înfășurat în șubă și cu clopul tras pe frunte , în mijlocul oilor.*Cu cât urcau, cu atât cerul era mai albastru și aerul mai curat. Ion și oile lui au ajuns pe platforma de pe vârful Urdele. Și-a făcut palmele strașină la ochi să vadă mai bine cine vine dinspre sensul spre care dorea să meargă. “Poate este unul ca mine. S-o fi săturat și el de satulsău și acum își caută norocul. A ajuns, fir ar să fie, la concluzia că viața poate fi înțeleasă privind înapoi, dar trăită privind înainte. Căci de-aia și el și eu mergem spre înaintele nostru.“Ioan, mai având câteva minute până să ajungă pe platforma mult visată, s-a oprit din urcare și cu oile strânse în jurul său și-a pus palmele strașină la ochi, pentru alungarea razelor de soare ce-l orbeau, să distingă omul ajuns sus. Acesta părea o statuie cioplită în bazalt. “O fi om bun? O fi om rău? Sau o fi unul ca fostul meu vecin care părea pâinea lui Dumnezeu. Vorba aceea, îți împrumuta umbrela pe timp de soare, dar o cerea înapoi în momentul în care începea săplouă.“Soarele îl învăluia cu razele sale blânde de primăvară din preajma Paștelui.
-Ziua bună la dumneata, om cinstit!
-Bună să-ți fie inima! I-a răspuns Ion ștergându-și obrazul cu dosul palmei. Dar ce vânt te aduce pe `mneata în aceste locuri?
-La fel ca pe dumitale!-Adică?!
-Nu e zăbavă să vorovim fără să spunem nimic. Musai e să-ți spun…?!
-Dacă dorești…-Iacă…mă duc în Oltenia să-mi găsesc norocul!
-Dar dumneata?
-Mă duc în Ardeal să-mi caut sorocul!
-Spune așa, omule…Hai să ne hodinim oleacă pe stânca asta că timp avem…
-Se spune că vremurile schimbă lucrurile. Dar…realitățile ne spun că noi trebuie s-o facem!
-Musai, este cum zici…Dar…drumeţule, vorovim, vorovim, cum îi stă bine drumețului, dar nu ne-am cunoscut! Pe mine mă cheamă Ioan din Ioancăul de lângă Sebeș.
-Bine zici Ioane! Mie îmi zice Ion din Zătrenii de Vâlcea! Sunt a lui Zătreanu născut în comuna Roșiile.
-Măi, Ion când te-am zărit aici, sus cu oile lână tine, mi-am zis: aista îi un hoț de animale care vrea să treacă dincoace.
-Hei, Ioane…s-a dus cu haiducia! Așezându-și mițoasa de lână albă mai bine pe umeri, a continuat. Mă gândesc că un minut de îndoială face cât o veșnicie de suferință.
-Ai dreptate! Dar prin pustietățile aistea te poți aștepta la orice! Însă, o vorbă înțeleaptă spune că eșecul nu ne va doborî atâta timp cât hotărârea mea de a reuși e de-ajuns de puternică.
-Așa e, cum zici!-Nea, oiță!…A strigat Ioan la oile sale care încercau să se amestece cu ale lui Ion.
-Lasă-le! Se cunosc și ele cum o făcui eu cu `mneata. Numai așa se cunosc oamenii și animalele. Fiindcă taina existenței umane nu constă în a trăi, ci și în a ști pentru ce trăiești.
-Ai dreptate! După cum am aflat unul de la altul, fiecare avem drumul nostru în căutarea unei soațe.
-Cum îți este nevasta, așa îți este și cinstea casei. Trebuie să știi să ți-o alegi. S-o cunoști. Fiindcă cunoașterea vorbește. Iar înțelepciunea ascultă.
-Și, ziceai că treci la noi în Ardeal?
-Musai să trec! Vreau să-mi fac o familie, cu o nevastă harnică, să știe să-mi facă mămăligă și fasole frecată.
-Să te duci în satul meu, Ioancău, de lângă Sebeș, e o văduvă cu casă, lângă biserică, are de toate, harnică și strângătoare…-Păi…de ce e a părăsit-o bărbatul!?
– A trecut la Domnul! S-a răsturnat cu tractorul…Dacă te duci la ea să-i vorovești că eu te-am trimis. Ioan din Iancău. Nu e departe. Cum cobori, ajungi în Sebeș, o iei la dreapta, mergi vreo patru kilometri și ajungi în sat.
-Așa am să fac!…Am și eu o femeie în comuna mea. Pe cinste, pentru `mneata!
-Amu aștept să-mi spui `mneata!-Coborând, ajungi în Brezoi, apoi o iei la dreapta spre Căciulata, Călimănești, Râmnicul Vâlcea, și mai mergi, timp de a mânca o pâine, spre Băleni, Valea Mare, Roiești, Romanești, Roșiile, mai mănânci o jumătate de pâine și ajungi la Zătreni. Comună mare. Să ai grijea să nu-ți calce mioarele careva cu mașina. E circulație mare până la Buteni. Comuna are multe sate…bădie…Ciortești, Glămeia, Dealul Văleni, Zătrenii de Sus…ce mai…14 sate!
-Grijesc! Și pe la noi se circulă bogăt…
-Când ajungi întrebi de Maria lui Mecherel. Stă lângă școală. Îi spui de Ion al lui Ionescu, ciobanul.
-A fost măritată?
-Da! E femeia înecatului de la baraj. Își căuta și ea jumătatea. Ăi din sat ziceau că e rea de muscă…Dar nu e adevărat. Știi cum e…gura satului-i slobodă.
-Am s-o caut…Amu zic și eu ca omul. Voi încerca. Încercarea moarte n-are! Zise Ioan făcându-și o ţigare dintr-o bucată de ziar mototolită în jeb și tutun scos dintr-o tabachere veche, ținută în ițari.După ce a tras un fum în piept, după care îl expiră afară, Ioan a spart liniștea așternută între ei.
-Voi căuta s-o fac fericită, deoarece fericirea este armonia dintre ceea ce gândește omul, ceea ce spune și ceea ce face…E bună de muncă?
-E haitoșe! Are acareturi, ceva animale…
-Înseamnă că-i fainoşe! Nu e ca Leana din capul satului care are chef să facă ceva, dar începând de mâine…
-Foarte bine! Cărui bărbat nu-i plac muierile? În primul rând le iubim pentru frumusețea lor și în al doilea rând pentru că fac copii.-Adică oameni!Ion și-a pus mâinile streașină la ochi și-a privit la poziția soarelui pe cer.
-Bade! E trecut de amiază. E timpul să ne despărțim.
-Călătorului îi stă bine cu drumul…
-Brrr!După care Ion a fluierat printre dinți. Oile s-au luat după el, coborând agale spre Ardeal.
-No! Amu veniți după mine, mioarelor…Grăi Ioan, sculând oile culcate pe niște smocuri de iarbă, cu bota ce o avea în mână. Încet, cu mica turmă după el, a luat drumul Munteniei, spre Zătrenii.Amândoi coborau pe căi diferite, având în suflet speranța. În urma lor tricolorul arborat pe cea mai înaltă stâncă flutura pe cerul înalbăstrit de senin.
Al. Florin Țene
Al. Florin Țene – Președintele Ligii Scriitorilor din România, UZPR