el mai frumos idol nu există
cel mai frumos idol nu există doar iubeşte cineva în mine
aşa respiră cuvintele mele aerul acesta
sunt o femeie liberă doar pe o faţă a memoriei
pe cealaltă creşte un turn cu vrăbii
când mi-e frig printre stele pictez liniştea
din ochiul meu mort
mai departe trăiesc cu pustiul adunat stol
deasupra capului
ochiul ce se crede viu vede dincolo clătinarea lumii
***
scrisoare de îmblânzit mâinile
ai dreptate iubitule
pereţii aceştia încercuitori au suliţe
braţele mele gratii de fier
înconjoară timpul
scrijelesc în pântecul lui un vis
cu umbra în cer
numai vorbele s-au oprit sub coasa lunii
taie frigul
nori de gheaţă căzuţi peste noi
şi mâine-i o zi mai albă poate
peste sămânţa roşie a sângelui
se rostogolesc anotimpuri
nu mă mai izbesc de pereţii de sticlă
zidul dintre mine şi ceilalţi umblă singur
corabie cu catarg de brad verde
***
frigul de la șase dimineața
muzica este lucrul care doare cel mai puțin
întorc discul pe cealaltă parte și ascult
mereu îndrăgostit de tinerețe și de întâmplare
o iluzie a rătăcit orbindu-mi ființa în noaptea în care
am văzut lumina curgând prin venele tale
aveai un zeu în privire
care îmi amintea de o istorie povestită greșit
timpul își împinge trenurile goale pe șinele lustruite
tot așa cum viața mea trece obosită
printre cuvinte
și urmele tale nu mă urmează
și gura mea e incapabilă să te cheme
în asprul frig de la șase dimineața
plin de întrebări fără răspuns
ca o ușă care își închide zgomotul la spate
***
o simplă jucărie e viaţa ia-o cu tine in vis
nu mai e de-acum nicio diferenţă între dimineţile tale
toate poartă în ele aceleaşi singurătăţi
iar tu ai obosit să mai fii singur
toate poartă aceeaşi uniformă de mort
intri în ele ca-ntr-un magazin second hand
alegi un bufon cu o cicatrice pe obrazul drept
asta îl face mai uman cu tot rânjetul lui forţat
intri în liniştea lui
chipul tău oscilează între tristeţe şi zâmbet
vine o pasăre şi-ţi cântă la fereastră
cântecul ei deschide în tine labirinturi
te pierzi hoinărind cu gândul la ploile care o să vină
la pântecul înverzit al unei dimineţi în care
nu mai numeri anotimpurile
agăţi pur şi simplu de fiecare o primăvară
o pasăre impecabilă cântă în privirea ta
cântecul tâşneşte în toate părţile ca un izvor
ca şi când nu ţi-ar fi secat niciodată inima
ca şi când niciodată nu ţi s-ar fi arcuit limba
într-o rugă atât de curată şi subţire
ca firul de iarbă
***
când Dumnezeu va vorbi cu tine
pe limba tristeții și a singurătății
în care te-ai închis
știi că îți va rămâne cuvântul
și el va muri doar odată cu tine
vei scrie despre libertatea care va dispărea
încet și dureros
dar care va dormi noaptea cu un ochi deschis
urmărind zborul șoimului pe cer
poezia pe care o vei scrie va fi strada
pe care umblau desculțe femeile
de la marginea lumii
unde oamenii sunt atât de singuri
că șade aerul îndoliat pe urmele lor
unde tăcerea e un instantaneu realizat
cu precizie când ceasul amenință
iar liniștea e o căldură sufocantă
un cort construit în afara ta