Absolvent al Liceului de Artă Sabin Drăgoi din Arad și al Institutului Ion Andreescu din Cluj – Napoca, secția de sculptură (1983) Mihai Păcurar, s-a înscris în creația artistică pe linia generației anilor ’80 ai secolului trecut. Opţiunea figurativă pare să fie categorică, la fel şi predilecţia pentru formele viguroase, fără moliciune. Concentrat mai ales asupra trăsăturilor fundamentale ale omului, personajele create oferă un spectacol inedit de atitudini și trăiri în diferite ipostaze. Tema cuplului cu toate conotaţiile sale – erotice, matrimoniale, de fertilitate, s-a aflat în centrul atenţiei sale. În unele lucrări, exagerează trăsăturile figurii până la bizar, fără să cadă însă în caricatural. Asemenea aspecte, ce conduc la concepte arhaice din statuară, sunt întâlnite la Ansamblul sculptural Strămoşii din Şiria, la monumentele realizate în taberele de creaţie, dar mai ales în sculpturile sale din lemn.
Trecut prin experienţa unei bogate activităţi expoziţionale, a Taberelor de sculptură, unde a lăsat lucrări de referinţă, Mihai Păcurar, a onorat importante comenzi de monumente (Monumentul Soldatului, București, 1975; Străbunii, Șiria, 1978), busturi (Virgil Iovănaș, Șofronea, 1973; Gheorghe Lazăr, Pecica, 1997; Roman Ciorogariu, Pecica 2001; Ioan Slavici, Arad, 2003) sculpturi comemorative (Monumentul Eroilor Șiclău, 1988; Monumentul Soldaților căzuți în 1989, Arad, 1990) sau aniversare (Monumentul din Căprioara) și altele.
Ca profesor la Liceul de artă Sabin Drăgoi din Arad, a avut o contribuţie majoră la formarea noilor generaţii de artişti, realizând împreună cu elevii săi lucrările monumentale din parcul arădean Europa. A fost prezent cu sculptură, în expoziţii personale la Cluj Napoca (1982), Arad (1983), St. Cyprien (Franţa, 1992), Budapesta (1994) în numeroase expoziţii colective şi în Simpozioane: Izvorul Mureşului (1986), Macea (1989), Oarba de Mureş (1990), Burkina Faso (1988), Târgu Jiu (2001), Suciu de Sus (2009).
În 2022, la doar 67 ani s-a stins din viață fiind înmormântat în cimitirul din Grădiște lăsând o operă durabilă, care încă nu este dezvăluită deplin. Pentru sculptura românească este desigur o mare pierdere.
