Signora de Banat (fragment)
Giulio, care abia se mai putea ţine pe picioare, se întoarse încet, cu faţa spre peretele placat cu faianţă azurie. Între timp, Viorica luăduşul mobil în mână şi deschise robinetele, pentru a potrivi temperatura apei. Dar în secunda următoare, aceasta lăsă duşul în vană, şi, pe neaşteptate, îl apucă pe Giulio de umeri, izbindu-l violent de peretele din faţa lui.
Cu faţa însângerată, Giulio căzu în vană, ca secerat. După ce s-a asigurat că acesta nu mai mişcă, Viorica scoase un suspin de uşurare,spunându-şi în gând: „Bine că am scăpat de porcu‟ ăsta bătrân. De-acum şi io îs bogată”.Apoi, intrată parcă în transă, Viorica ridică de pepardoseala murdară pantalonii năclăiţi de sânge şi începu să caute cu febrilitate cheile. Căută în buzunarele laterale, dar nu găsi decât o batistă şi câteva bancnote de euro şi lei. Căută în buzunarul de la spate, însă, şi acela era gol. Cuprinsă de un acces de furie, trânti pantalonii, cu putere, pe pardoseala murdară de sânge. Dar, concomitent cu bufnitura pantalonilor trântiţi, s-a auzit şi un zgomot metalic, asemănător unui zornăit de chei. Plină de speranţă, Viorica ridică, din nou, pantalonii şi începu să-i pipăie centimetru cu centimetru. În câteva zeci de secunde, cheile au fost găsite în micul buzunar de la ceas. Având o croială de modă veche, aceşti pantaloni erau prevăzuţi şi cu un mic buzunar pentru ceas. Foarte bucuroasă, Viorica spălă mica legătură de chei sub jetul de apă al robinetului, spălându-se, apoi, şi ea, de sângele cu care se murdărise, atunci când l-a ajutat pe Giulio să se dezbrace. Se mai uită încă o dată la Giulio, dar acesta zăcea nemişcat. Ieşi din încăpere, stinse lumina şi, foarte prevăzătoare, încuie uşa băii cu cheia. Primul gând al Vioricăi a fost, să deschidă cât mai repede seiful personal al lui Giulio. Ieşi grăbită din casă, îndreptându-se spre sediul firmei. Descuie biroul, aprinse lumina şi verifică dacă jaluzelele celor două ferestre erau lăsate în jos. Simţindu-se în siguranţă, se îndreptă spre peretele pe care era atârnat tabloul cu natură moartă, care masca seiful pe care-l deschise.
La vederea banilor, o cuprinse o bucurie imensă. Nu se aştepta să găsească în seif atâţia bani, pe care, la prima vedere i-a estimat la peste patruzeci de mii de euro. Pur şi simplu nu avea în ce să-i împacheteze, dar a găsit, imediat, soluţia. Cu ochii sticlind de lăcomie, şi-a prins poala rochiei cu mâna stângă, iar cu dreapta a măturat, grăbită, în poală, toate teancurile de bancnote. Apoi, tot cu mâna dreaptă a măturat, de această dată direct pe parchet, toate actele din seif, în speranţa că va găsi un testament în favoarea ei şi a micuţului Tomaso, testament despre care îi vorbise Giulio, în urmă cu vreun an şi jumătate, într-un moment de tandreţe.
În momentul în care s-a lăsat pe vine, pentru a scormoni printre hârtii, Nero, câinele casei, a început să schelălăie tânguitor. Apoi, schelălăitul s-a înteţit tot mai mult, transformându-se, în cele din urmă, într-un urlet lugubru, care i-a stârnit pe toţi câinii din vecini. Stinse lumina, încuie biroul şi reintră în casă. Lăsă punga cu bani pe masa din bucătărie şi se duse direct la baie. Îşi lipi urechea de uşă şi ascultă cu respiraţia tăiată. Dincolo de uşă nu se auzea niciun zgomot. Aprinse lumina, descuie uşa şi intră în baie. Giulio zăcea tot în poziţia în care îl lăsase. Se apropie cu teamă de vană şi se aplecă deasupra lui, pentru a-i asculta respiraţia. Dar nu s-a auzit nimic. Întinse mâna încet, aşezând-o pe pieptul lui Giulio, în dreptul inimii. Deşi trupul era, încă, destul de călduţ, inima lui Giulio nu mai bătea deloc. I se oprise pentru totdeauna !
Gavrilă Man Căvnicaru