
* * *
toate sînt la locul lor
în conturul magic al zilei
nimeni nu și-a deznodat buricul
muști dintr-o piatră
să simți că ești viu
speriat de atîta perfecțiune
Dumnezeu
lasă pentru o clipă
cheile de la poarta raiului
la îndemîna unui copil
* * *
E dimineață. Pe căpățîna de zahăr a lunii
se adună furnici. Firimitură cu firimitură,
o vor căra de aici. Din desenul peșterii,
se desprinde și fuge un cîine. Timpul fură din
el însuși, dar tot întreg își rămîne. Se așază,
pe oiștea lumii, o pasăre sură. Sînt viu și
mort în egală măsură. Trezește-te, îmi
strigă iubitorul de rouă, astăzi ți se aduce
o inimă nouă! El nu știe, naivul,
că-i zadarnic să speri: săgeata
a fost trasă încă de ieri.
* * *
oare mai trăiești suflete
mă întreb amintindu-mi cum
altădată mă odihneam
sprijinit de un tren în mișcare
din ferestrele lui rîdeau clauni alb-negru
Doamne cît de speriat erai cînd ți-am spus
că începînd din ziua aceea fiecare
va trebui să își păzească singur
îngerul
* * *
sfîrșitul lumii o să vină cînd înțeleptul nu se va
mai îndoi de nimic iar nebunul își va pierde
cercul imaginar pe care îl rostogolește prin oraș
pînă atunci hai să trăim femeie să alungăm
umbra fricii dintre noi vino tu cu un măr
în palmă eu voi aduce cuțitul să-l împărțim
ca și cum n-ar fi fost niciodată întreg vino tu
cu ulciorul eu voi săpa o fîntînă acolo să ne
odihnim la asfințit după ce soarele e îngenunchiat
de tăunul uriaș al nopții eu să îmi pun sub cap
sabia cu care am tăiat buricul pămîntului
tu pieptenele alb și visînd cum dansează
un copac în flăcări să așteptăm dimineața
* * *
Dușmanul tău poate fi în adîncul fîntînii.
El îți umple găleata cu pietre, să însetezi
și să mori. În muștele ce-ți aleargă, pînă la
sîngerare, turma. În mintea femeii care îți rupe
pîinea pe masă și îți umple cana cu vin.
În cel ce îți dezleagă funia din jurul gîtului,
te vindecă și te face sclavul său.
În prietenul a cărui sabie rămîne în teacă.
În cîinele ce-ți mușcă mâna, după ce l-ai hrănit
cu resturi împărătești. În cel ce aduce ploaia.
În zîmbetul călăului ce se întoarce, seara,
acasă și își sărută pe frunte copiii adormiți.
În martorul mincinos, căruia îi cumperi,
cu ultimele monede, tăcerea. În cel ce
dă foc șirelor tale de paie, să-și încălzească
oasele ori îți otrăvește heleșteele cu pești.
În animalul eliberat din capcană, în cuibul
de sub streașină al păsării. Dușmanul tău
se poate ascunde oriunde, dar mai ales în
tine însuți. De acesta să te ferești!
* * *