Spectacol pentru o mie de ani: Parcul de sculptură Căsoaia

Timp de șapte ani, în perioada 1979-1985, vara, câteva instituţii arădene, împreună cu Uniunea Artiştilor Plastici din Bucureşti, au organizat pe Dealul Dubilor din Căsoaia o Tabără de Sculptură. Au fost realizate, în calcar 70 de sculpturi monumentale, semnate de 57 autori, dintre care 10 sunt arădeni şi unul din Ungaria. Lucrările au fost etalate sub forma unei expoziţii permanente în aer liber, pe o suprafaţă de aproape 10 ha (foto 1, 2, 3). Tot atunci sub conducerea ing. Zeno Oarcea din Timișoara, zona a fost prelucrată peisager din punct de vedere dendrologic (foto 4).

Pe toată durata simpozionului, nu s-a permis nici un fel de imixtiune sau îngrădire a activității de creaţie, sub aspectul tematicii, concepţiei sau modalităţilor de expresie artistică. Nu a existat şi nici nu s-a preconizat o gândire unică de sistematizare a spațiului, fiind însușită ideea că însăşi noţiunea de tabără presupunea o democraţie a valorii. De aceea, a fost eliminată părerea numirii unor lideri care să promoveze o idee unificatoare sau care să iniţieze lucrări de grup. Pentru toţi cei prezenţi, tineri sau vârstnici, Căsoaia a însemnat nu doar un experiment, ci şi o eliberare din spaţiul constrâns al atelierelor, într-o poiană vastă, înălţată pe un deal şi înconjurată, precum un amfiteatru, cu o pădure de foioase.

Evenimentele s-au succedat, de la o ediţie la alta cu bucurii şi incertitudini, cu succese şi eşecuri, consemnate din plin în presa vremii. Organizatorii arădeni trebuiau să facă faţă unor presiuni sistematice, dar fireşti, privind asigurarea blocurilor de  piatră pentru sculptură, a sculelor şi forţei de muncă pentru fundaţii, a betonului şi cofrajelor necesare fundamentelor şi soclurilor, a unor macarale şi utilaje pentru transportul rocii degroşate până la locul amplasării spaţiale definitive, etc. (foto 5, 6, 7, 8)  Programul a mai cuprins: excursii documentare, expoziţii de desene şi machete, vernisaje, spectacole şi serbări populare, alte activităţi agrementale.

Orizontul colinar, întinderea delimitată circular de liziera înaltă a pădurii care deschide într-o uşoară pantă o poiană largă, presărată cu mici pâlcuri de arbori şi arbuşti, au impus un anumit ritm al volumelor. În acest loc apreciat pentru liniştea şi izolarea s-a decis edificarea Parcului de Sculptură, o formă inedită de interferenţă între artă şi natură. Poziţia sa într-un peisaj deosebit, îl avantajează, şi-i dezvoltă valoarea. O culme secundară, situată într-un amfiteatru aproape complet conturat de culmi şi văi prelungite, reprezintă un ansamblu ce impresionează prin profunzimea panoramică şi mărimea suprafeţei divers structurate. Varietatea speciilor care compun pădurea din preajmă, forma, dinamica şi coloritul anotimpural, sunt elemente ce se desfăşoară şi împodobesc zestrea naturală a locului.

 Prelucrarea dendrologică a zonei s-a realizat cu un scop precis şi anume, acela, ca vegetaţia arbustivă, aleasă în funcţie de mărime, formă, culoarea frunzelor, să realizeze o ecranare discretă a incintelor, alături de o asociere cu roca, astfel încât să dea un plus de valoare estetică sculpturii. A fost concepută şi o reţea de poteci pentru spectatori, amenajate simplu, fără ostentaţie, tot din plante.

În ceea ce priveşte colecţia de sculpturi este dificil să fie găsite criterii care să-i dea unitate, dar acest lucru îi sporeşte valoarea. Fiecare lucrare trăieşte prin ea însăşi, putând fi privită tot aşa de bine  ca într-un spaţiu public: un rondou, scuar, parc sau spaţiu pios. Diversitatea lor sub aspect conceptual, ideatic, a expresiei artistice, dimensiunii şi tipului sculptural este impresionantă, succesul fiind asigurat şi de valoarea autorilor mare parte din ei fiind azi consacraţi în arta monumentală (foto 9, 10).

Mai trebuie relevat un aspect în evaluarea acestui spaţiu cultural. Nu culoarea este esenţa sculpturii, ci lumina cu strălucirea, irizaţiile şi nuanţele de umbră determinate de aceasta. Acest lucru a fost luat în considerare de artişti nu numai atunci când şi-au poziţionat lucrările, ci şi în travaliul de finisare. Lumina şi umbra în mişcarea ei diurnă dau dinamism şi volum sculpturilor, care astfel prind viaţă. De aceea revenirea în Căsoaia, în diferite momente ale zilei şi anului, devine o solicitare a spiritului, pentru o înţelegere mai deplină a limbajului sculptural. Împreună cu arborii şi arbuştii care le învăluie nuanţat, într-o ocrotire discretă, spectacolul devine deplin.

După 1986, pentru câteva decenii, peste Dealul Dubilor din Căsoaia, s-a aşternut liniştea. A rămas în urmă un spaţiu destinat culturii care oferea vizitatorului, oricât de neavizat ar fi fost, un spectacol izvorât direct din sufletul artiştilor, o privelişte ce purta ambiţia eternităţii (foto 11).

Din nefericire, urmele nepăsării se văd azi din plin. Sculpturile năpădite de vegetație au încetat să mai respire, rădăcinile plantelor s-au înfipt viguros în calcar din care au dizlocat fragmente, iar  Spectacolul pentru o mie de ani cum plastic se exprima talentatul ziarist Emil Șimăndan în 1985, a fost repede înfrânt într-un ocean de tristețe, zâmbete amare și revoltă sufletească (foto 12, 13).

De aceea, credem că o evaluare a sănătății sculpturilor, restaurarea și punerea   lor sub ocrotire, nu e doar benefică, ci reprezintă un act de cultură cu urmări binefăcătoare pentru noi toți.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•