Spre Siberia II
Cum spuneam, am fost luați din casă la mijlocul nopții, eu, tata și mama, unchi, mătuși, veri, verișoare și prieteni, culacii satului nost; câțiva zeci ne-au adunat! Ai mei nu au putut strânge mare lucru din casă! Ne-au spus să luăm doar atât cât putem duce fiecare în spate. Mama a îngrămădit repede câteva haine într-o valiză, tata într-o pătură a pus ceva lenjerie iar mie mi-a dat mama un cearceaf cu câteva mărunțișuri; la repezeală ea mi-a pus o carte și un caiet aflate pe noptieră, ochii vigilenți ai unui soldat au observat și s-a repezit la cearceaful meu scoțând cu mâna lui cartea și caietul pe care le-a aruncat pe podea, bolborosind nervos „niet”, „niet”! Cu bagajele în spate, zoriți de comuniștii din sovietul satului și mai mult împinși de soldații sovietici, am ieșit pe porta curții, moment în care mama a început să plângă, iar eu după ea! Curtea primăriei era plină de oameni cu bagaje asemenea nouă, așezate la picioare, cu priviri nedumerite, speriate, întrebătoare, spre ușa primăriei de unde se auzeau voci agitate, uneori și răcnete nedeslușite. În jurul nostru, soldați așezați în cerc, care ne priveau indiferenți, a căror fețe trădau oboseala. Dis de dimineață am pornit spre Bălți, în camioane, cu țeava puștii îndreptate spre noi. În gară am fost îmbarcați în vagoane de transport animale, câte 80 – 100 de inși într-un vagon, înghesuiți ca sarmalele: bătrâni, copii, bărbați și femei. Vagonul în care am fost forțați să urcăm era deja ocupat, iar cei care erau acolo vociferau nemulțumiți că nu mai este loc. Un militar sovietic a strigat mânios: „dacă nu tăceți, vă împușc dușmani ai poporului”! Am stat aproape o zi întreagă în vagon cu ușa întredeschisă și frica în sân, undeva la o depărtare cam de 500 metri față de gară, după cum apreciau cei mai în vârstă, cu soldații de o parte și de alta în jurul garniturii de tren. Tata ne încuraja că n-o să fim împușcați, că dacă ar fi vrut să facă asta nu ne aduceau aici! Mereu soseau grupuri de oameni, zoriți cu urletele soldaților, îmbarcați în celelalte vagoane. După câteva ore, unii au început să se plângă de nevoile fiziologice care îi presau și de indiferența soldaților care erau implorați să fie îngăduitori cu cei care au asemenea nevoi. Un tânăr foarte vocal, are o idee năstrușnică și întreabă bărbații din vagon dacă vor să-i arate curelele de la pantaloni; mirați, bărbații satisfac curiozitatea tânărului și își scot pe rând curelele, cu o mână ținându-și pantalonii, cu cealaltă ridicând cureaua la nivelul capului, pentru că înghesuiala era mare; astfel, tânărul întorcând fața când în dreapta când în stânga privirea i se opri asupra unei curele late cu o cataramă mare, „asta-i!”, și luă cureaua cu repeziciune din mâna omului scund și cu mustață, a cărui privire reflectă uimire și mulțumire, probabil pentru alegerea curelei sale! Tânărul își făcu loc până la un capăt al vagonului și aplecându-se, timp în care cei aflați în jur se înghesuie formând un cerc în mijlocul căruia tânărul, bolborosind, taie cu un colț al cataramei din scândura podelei, despicând cu grijă așchie după așchie. Atunci au înțeles ceilalți ce vrea să facă și pe rând i-au dat o mână de ajutor. După mai bine de două ore, trenul era plecat din gară, iar în capătul vagonului o gaură scobită în podea era locul unde ne făceam necesitățile, dar cu mare grijă, să nu fim depistați. Hrană și apă primeam din când în când, atunci când trenul era oprit într-o gară. De fiecare dată garnitura noastră era trasă pe o linie moartă, departe de peroanele cu oameni; întotdeauna cu soldații de o parte și de alta a vagoanelor, permanent amenințați că o să fim împușcați dacă încercăm să fugim. Cei mai în vârstă primeau o găleată și, sub supraveghere, erau duși la o sursă de unde se întorceau cu apă, o găleată pentru un vagon! Când ne aduceau mâncarea, cu un camion sau o căruță, fiecare era servit în dreptul vagonului său cu un fel de lături! În primele zile nu mâncam decât cu greața în gâtlej și valuri în stomac; după un timp aveam impresia că are gust bun și mai doream; de câte ori nu am golit și porția lui tata sau a mamei! Unii din alte vagoane, au reușit să ia de acasă puțin mălai sau fasole, așa că atunci când oprea trenul într-o haltă, unde locul era mai izolat și se găseau lemne în apropiere, cu acordul soldaților, aceștia aprindeau un foc și puneau de mămăligă în timp ce altora li se accepta împlinirea necesităților fiziologice sub vagoane; au fost momente când trenul trebuia să plece urgent, soldații zbierau să urcăm repede în vagoane, iar cei cu hrana pe foc luau vasul cu mânecile hainei și alergau în vagon cu un cir crud, care, îmi imaginam, era gustos, datorită făinii de acasă. Tot în asemenea ocazii lăsam jos din vagoane cadavrele celor care mureau pe drum; bătrânii, bolnavii, chiar și bebeluși, cei slăbiți nu rezistau oboselii cauzate de stres, foame și sete, de îndobitocirea ființei omenești când nevoia cerea să îți dezvălui intimitățile între semeni; de sete uneori urina se bea… ioc copilărie… batjocoriți în ultimul hal! Pe zi ce trece mă simțeam furios, bălăbănit de mersul trenului, mă năpădeau gânduri de răzbunare împotriva celor care ne chinuiau: mă vedeam un om puternic, înalt, cu o musculatură impresionantă, în mâinile mele mari prindeam un soldat sovietic, dintre cei care ne-au lovit în noaptea când am fost luați de acasă sau dintre cei care ne umilesc în trenul ăsta, cu o mișcare rapidă și cu o satisfacție diabolică îi suceam capul, îl smulgeam trântindu-l de pământ! Apoi alt soldat…! Dar când m-am gândit la cei din sovietul satului, oameni cunoscuți, cărora le ziceam „bună zâua” pe uliță, cu a căror copii m-am jucat și am umblat la școală, cu o durere înțepătoare m-am mulțumit să răcnesc în urechile lor: „de ceee…? de ceee…? Apoi, brusc mă trezea la realitate un gemăt, un plâns înfundat sau blestemul grav al unuia din vagon. Eram eu, fără mușchi mari, fără putere zdrobitoare, fără ura care mă făcuse să mă simt bine câteva clipe în urmă, eram în vagonul acela mizerabil, înconjurat de spaimă, neputință și moarte. După ce ne lăsam morții pe pământ în fața ușii vagonului, eram înjurați, avertizați – a câta oară! – dacă va încerca careva să fugă, fără somație va fi împușcat! Iar noi, din ușa vagoanelor, priveam cadavrele celor dragi, ale rudelor și prietenilor peste care puneau stăpânire muștele – era vară și cald – grăbite treceau peste frunte, peste nas și bărbie. Brusc, unele se opreau pe pleoapa ochiului, altele pe colțul gurii, unde cândva pecetluia sărutul celor iubiți. În gurile deschise, roiul de muște se perinda cu iuțeală, intrând și ieșind, precum albinele la intrarea în stup. Zăresc o furnică pe gâtul mătușii Aglaie – sora lui tata -, suferindă săraca… a răposat noaptea trecută! Mama și tata tot plâng… sughițând și oftând. Grigore, bărbatul ei, a fost deportat în ’41, Vasâlii, singurul lor băiat, a fugit în România în 1940, nu mai știa nimic de el! Neastâmpărata furnică ajunge la urechea mătușii Aglaie, câteva ocoliri…după care pătrunde…! Un țăran trece pe câmpul din apropiere, se oprește și privește îndelung spre vagoane, apoi se îndreaptă spre noi cu pași grăbiți, soldații șoșotesc ceva între ei, omul îi ignoră, se apropie de vagonul din urma celui în care ne aflam și cu voce tare întreabă: „ce este, unde vă duc?”, „nu știm, dar credem că în Siberia…”! răspunde vocea unui bătrân. Soldații vin spre străinul curios, îl iau de sub brațe și îl urcă forțat în vagon în timp ce acesta protestă: „ce faceți mă? De ce mă urcați aici? Mă n-auziți …? Ce faceți mă”? Închid ușa vagonului din care se aud strigăte înfundate și disperate ale omului devenit în câteva minute „dușmanul poporului sovietic”. Soldații vorbesc și râd, scuipând batjocoritor! Tata, după câteva zile de mers în vagonul ca un cuptor și urât mirositor, a dat în vorbă cu unul ce venea dintr-un sat din apropierea noastră. Au vorbit de prieteni, cunoscuți comuni, de pământ și de război, de una, de alta. La un moment dat, tata a simțit că omul acesta se poartă ca unul care duce o povară pe suflet. Toți aveam poveri pe suflet atunci, mă miram de concluziile lui tata șoptite mamei, la care am tras cu urechea! Însă, odată, în timp ce trenul săgeta întunericul nopții pe câmpurile sovietice, iar tata depăna amintiri din satul nostru prietenului său, acesta începu să mărturisească cu o voce șoptită, că cei din satul său, aflați în acest tren, au fost trecuți pe listă de el, fiind în sovietul satului a primit însărcinarea să facă lista cu cei care trebuie deportați, cei avuți, care pun piedici colectivizării, preotul și învățătorul care au slujit pe români sau care au atitudini dușmănoase față de comunism, fiind oameni cu influență, și pe toți cei suspecți el ia trecut în listă. Însă, ce-a mai mare neliniște pe care o are, este faptul că ultimul pe lista deportaților a apărut el, da, el… și nu știe cine la trecut pe listă, cine…!? Săracul tata, ce i-o fi spus, asta n-am mai aflat! După ce am trecut Uralii, opririle se făceau în același ritm ca până aici, uneori eram ținuți o zi și o noapte pe linia moartă a unei gări. Ce s-a observat mai deosebit, atunci când erau duși ai noștri după apă, sau când treceau localnici prin apropierea trenului, eram fluierați și strigați ca „fasciști”, „dușmani” și alte cuvinte grele! Or, pentru moldovenii noștri, aceasta era încă o suferință adăugată. Auzeam în vagon plânsetele unor bătrâni care sufereau cu mai multă putere batjocura soldaților și a celor din soviete, decât reproșul oamenilor de rând, „ale celor ca noi”! Tot dincoace de Urali, într-unul din vagoane se născuse un băiețel. Era doar mama cu el, tatăl a fost despărțit de familia lui înainte de a fi urcați în tren, nimeni nu știe de ce! Moașă a fost nevasta unui învățător despre care auzeam că spunea povești copiilor din acel vagon, ei având un loc special alături de domnul învățător, într-un colț. Nu știu dacă am avut doar eu impresia, dar în timpul unor opriri mai îndelungate, când ni se permitea tuturor să coborâm în fața vagonului, băieții și fetele de acolo erau mai… vorbăreți, pe cei mai mici chiar i-am văzut alergând unul după altul! Eh, poate mi s-a părut! Mi-era dor de casă! Dar era bine că sunt cu tata și mama! Mergând spre est, nopțile erau tot mai reci, la cap simțeam un curent puternic, iar unora din tren au început să le curgă ochii, lacrimi neprovocate de un sentiment sau trăiri intense, care oricum, nu mai aveau darul de a izvorî lacrimi. Într-o noapte, cu luna plină pe cerul senin, așa încât orizontul era un contur de umbre mai mici sau mai mari, trenul este oprit în câmp. Voci sacadate și zgomotul ușilor de vagoane, care deja îmi erau familiare, sunt tot mai aproape de vagonul nostru; o tuse și un horcăit cu flegmă preced huruitul ușii trase de doi soldați care ne înjură și ne spun ceva înfiorător. Eu nu i-am înțeles, dar câțiva din cei care vorbeau rusește au priceput; auzind, femeile au început a plânge și a se văita, „aici ne omoară” repetau speriate! Bărbații, printre care și tata, încercau să le liniștească, pentru că dacă doreau să ne omoare, o făceau mai curând, „ș-apoi aieștia au trebuință de noi la muncă, nu strică gloanțele cu noi”, ziceau ei! Ne-au ținut în starea aceea de tensiune mai bine de o oră. Nimeni nu avea curajul să se apropie de ușa vagonului, ne-am înghesuit în spate și în colțuri. Eu lipit de tata am privit peste capul celor din fața mea care s-au chircit, părând a se ascunde de ceva, în timp ce luna încăpățânată, rece și glorioasă ne privea insistent. Am avut senzația că mi-e frică de lumina ei, o percepeam ca trădătoare, ne dezvăluia trupurile inamicilor, morții care ne pândește prin ochii lor! Dar ea, nu are teamă! „Ce fericită e luna”, m-am gândit și mi-aș fi dorit să fiu acolo… cu ea! După un timp am început să o privesc cu încăpățânare, uite-așa…! Până s-au auzit urletele puternice ale soldaților sovietici… ușile vagoanelor se închid zgomotos. Zgâlțâituri… ne balansăm înghesuiți unul în altul, ne călcăm pe picioare, gâfâit de plânset, îmGbrățișări, rugăciuni. Trenul se pune în mișcare spre siberii de chiciură și ceață.
Gavril Iosif Sinai