al întomnării
veni-va timp să revenim în parcuri
şi ruginii şi galbeni doar năluci
veni-va timpul să fugim din ţarcuri
în prag de toamnă soare să-mi aduci
sorbim lumina frunzelor gălbui
solariene picături de viaţă
ne cresc la geamuri galbene gutui
aşchii de soare pline de dulceaţă
plouă pe bănci în parc ; plouă cu sânge
tatăl-copac şi mama mea –lumina
din ochiul drept şi stâng toamna îmi plânge
în fagure-încet-moare albina
veni-va timp să adormim în toamne
dar nu acum-ne mai amână, Doamne!
*
şi ea e marea…
iubito, meduzele îşi lasă lacrimi dulci
pe aşchiile rapanelor
în vamă nu se plânge cu lacrimi
spuma din halbele de bere e culeasă la capul digului
către pescărie
şi ea e marea beată ca un vamaiot
adormit la bordură cu mintea în iarbă
îţi voi scrie când mă trezesc
o poezie atât de urâtă încât mi-o vei cumpăra
ca să nu o postez în pagina ta de facebook
şi ea e marea…
dar pe cine mai interesează asta
acum când vama s-a transformat într-o gospodină obosită
cu degetele arse de la vinetele coapte …
şi ea e marea cu un moise rămas acolo la rogojini
singur în aşteptarea unei alte mări moarte
dormi, iubito…
voi dormi şi eu în poezul ăla pe care tot tu mi-l vei cumpăra
*
vânătorul de umbre
îți caut umbra în sonet acum
și n-o găsesc sau o zăresc mai rar
bătrâne will cuvântul meu e fum
sonetul tău silabei îi e far
am rătăcit aiurea prin cuvânt
și nimeni nu mi-a spus cât e de greu
am pus în el și apă și pâmânt
nou înțeles am căutat mereu
și n-am găsit sau cred că n-am găsit
m-am înșelat sau așa am crezut
că umbra ta nu e decât un mit
fără sfârșit și fără început
dacă îți caut umbra în cuvânt
e ca să nu fiu singur când îți cânt
*
Sonet de suflet
În sufletul toamnei culcuș si- făcut
Stol negru de paseri hapsâne
Pornite la drum fără de-nceput
În urmă doar dorul rămâne
E fluviul pe cer și văzduhul e-n ape
Și clopot tot bate pe margini de drum
Tristețea-ntre maluri de apă nu-ncape
Și arsi mor copacii în nouri de fum
Cămașă mi-e toamna lipită de os
Departe îmi ești învelită in frig
Pe stradă în noapte-l zăresc pe Christos
E singur si el-nu-ndrăznesc să il strig
In sufletul toamnei stau trist și astept
Copac desfrunzit cu creanga pe piept
*
atât de departele este mai aproape?
de ceva vreme
împărtim timpul
împreună cu pietrele
de pe marginea
fluviului
şi copacii
pe jumătate mâncaţi de apă
dar şi pescăruşii mahmuri
după o cină
cu cele şapte pâini
şi vodcă luată din piaţă,
de la moldoveni
împărţim şi împărţitorul
şi deîmpărţitul
dar rezultatul este mereu cu rest
rest de timp, copaci, pescăruşi
de la o vreme ascultăm gemete
care au fost dimineţi,
ceasuri de taină
şi vorbe mari
ne naştem mereu
între două distanţe
demoni vorbesc doar atunci
când sorb vodca
picătură cu picătură
îndrăgostiţi de Dumnezeu
ca de o haină
mică şi uzată
şi atunci te întreb:
de ce ne tot risipim
împărţindu-ne
fiecare pe celălalt
un cuvânt pentru fiecare,
dar nu mai mult de unul
un orb pentru celălalt
adică nu!
un rest de orb pentru fiecare
şi ce mai rămâne
să îl lăsăm acolo
în Ithaca
printre ahei
aici
între noi ar îngheţa de prea mult albastru
că doar atât avem şi noi
te întreb şi împart
mai pot deveni aproape
fluviul – în care ne curg lacrimile
copacii – cruci cu urme săpate în van
şi pescăruşii…
pescăruşii mai au aripi
sau noi am devenit păsări?
*
patru
Şi de-ar fi ca peste noapte să mă ningă cu uitări
Sa mă pierd de lângă tine peste nouă mări şi ţări
Şi atunci dintr-un departe trimit semn ca ea să ştie
Viaţa e realitate; poezia –nebunie…
*
ssst!
când m-am născut
am ţipat semnul flăcării
să mă cunoască toate cuvintele flămânde,
am făcut mult zgomot
poate de aceea, acum
îmi caut liniştea
în umbra strigătelor tale
ne ţipăm sfâşietor tăcerile
dar nu folosim forcepsul
liniştea vine de la sine
o naştere naturală
într-o maternitate
aflată într-un cartier mărginaş
al poeziei
în curând ne vom naşte iarăşi …
Gabriel N. Gherbăluță