Sub pleoape de argint-Angela Nache Mamier

Descântec

Inimi pereche, stele de veghe

Faceţi să dispară clipele rele

Ardeţi-le deasupra glodului

Palide lumini

Urmăriţi, alungaţi soarele fals

Frisoanele tulburi, orele cenuşă

Nopţi fantome fără voce

Să dispară inima goală

Sângele bolnav în chipul de ceară

Ochiul rău

Scoateţi ghearele inimii oarbe

Această voce stinsă, corp rănit

Pregatiti un timp senin

Gânduri albe în apusa

Din cârpe care va arde

Cu şerpii durerii,

Blestemat descântec

Pământul să înverzească

În jurul taliei mele

Ca dragostea ta să vină

Să mă bea

Inimi pereche, stele de veghe

Apropiaţi-vă şi puneţi-mi

Coroanele acestor aştri

Ameţitori

.

Tatăl meu pe strada traversieră

Fluviul roşu traversat

Dintrodată

O, tatăl meu

Această mare pasăre liberă

Fără întoarcere

La răspântia emoţiilor

Îmi face semn, râde ca un nebun

Redevine copil

Deloc grăbit să plece

Încă şi încă

Departe, tot mai departe

Nu am putut face nimic

Şi nu am înţeles nimic

Din absentă…

El râde. Văd dinţii săi Mari

Şi albi.

Pe veci

Ochii săi mari rămân

Închişi

Sub pleoape de argint

Migratoare

Copilul acesta, tatăl meu

Vine, rămâne ori pleacă de o mie de ori

În norul roşu

Acoperit de mări, batistele albe –

Infinitul –

Ploaia de semne

Pe strada traversieră

.

Strada Cosmos

toate drumurile sunt pe hartă-n

echilibru convenţional

sâmbăta ,duminica ori la salar

cartierul miroase a bere ori vodcă

în aromele florilor aspre

sădite de-un activ cetăţean voluntar

pensionar

ce contraste

un adevăr relativ,dar trist ca acesta

poate fi rama-n care

şi suflet şi sânge pentru semeni tresar

o femeie cu plase,cu umerii tari

mărşăluind cu atâta demnă răbdare

este nobil pretextul

unui posibil poem

viguros,energetic,chiar extraordinar

doar să-l culegi de pe pleoapele-i albe

de pe chipul de zahăr şi sare

din zâmbetu-i rar…

.

Cât încă

cât lunec pe partea arsă a palmelor

cât apa oglinzii m-ascultă

tânără femeia din unde

mângâie o pasăre flamingo şi cântă:

«nimeni nu afle ce e-n inima mea

cine ca mine astfel şi-a vrut-o»

port încet sacoşa cu pâine rotundă

limbile ceasului meu – o lingură mare

şi mică-n

tăcerea şi frica sublime

urzind suspinele-n faţa de masă neutră

ce hotar ruginit îmi rămâne în luptă

trec rufe şi vase, şi gânduri de aur

rotindu-le într-o singură lacrimă lungă

cu stânga ţin umerii păsării-n sus

dreapta apropie-ncet de ureche

farfuria adâncă…

.

In memoriam

Cei care sunt plecaţi                 

Nu-i vom mai vedea

Nu-i vom mai auzi

Poate că raspunsul lor ne va reveni

Cei care sunt plecaţi 

Nu-i vom mai vedea

Nu-i vom mai auzi

Rămân întinși

Cufundaţi în gândurile lor

In acest lung anotimp

Interminabilă cetate a iernii

Poate că vin

Poate că ne revin

In vise stranii,cu ochii deschiși

Cei care sunt duși

Nu-i mai vedem

Nu-i vom mai auzi

Ii rugăm să nu se mai miște

Să fie cuminţi si solitari

In labirintul sufletelor noastre

Dichisiţi,rânduiţi,sclipitori

In încălţările și hainele noi

Pregătite de sărbătoare

Ca pentru o nuntă eternă

Intre ziuă și noapte

Angela Nache Mamier