abandon.
demult nu-L mai caută
decât păcătoșii
și cei de la porțile apocalipsei.
rod peste rod
nimic nu se alege din pulberea lumilor.
olarii întind lutul pe trupurile femeilor
și-aruncă foc asupra lor, lor li s-a arătat în vis
facerea lumii, așa li s-a arătat facerea lumii
și era noapte cu stele de sticlă.
suntem buni ca două icoane neterminate.
retuș peste retuș, esențialul s-a uscat,
a crăpat, pânza a început să ne întrebe
la ce ne ajută ierbarele dintre coaste.
când nu iubești totul îți aparține.
oricând poți plăti un toboșar
să te treacă strada
spre expoziția cu stele de sticlă.
*
își mirosea palmele, mai era puțin
până să înceapă să plângă, plânsul eliberează
pigmenții fericirii.
în anturajul singurătății instinctele
devin clare, lucide, obrazul drept nu interferează
cu obrazul stâng, tocmai de aceea pictorii
se concentrează pe nuduri.
mere stricate.
arzând, tămâia desăvârșește erotismul somnului.
un sfânt dezbrăcat
nu este decât
un sfânt dezbrăcat.
e toamnă și sufletul tău e încă în construcție
un șantier pustiu
cu două concasoare de oase.
*
am furat. de la mine am furat.
am pus palma stângă
peste palma dreaptă, o iertare ironică,
o larvă încercând să ducă până la capăt
metamorfoza iertării.
nimeni nu a simțit beția aceea ca o grenadă artizanală
un ou metalic amorsat pe instinctul de paradă
al soldatului ademenit de bulgărul de zahăr al vieții.
din tavan se prăbușesc constelații,
podelele pline solzi încearcă să reproducă
anatomia unei reptile mecanice
eu împotriva mea
dintr-o firidă tricotez copii cu inimi de plumb.
trebuia să se facă dimineață demult.
sau măcar fum să simt, fumul care iese prin porii mei
ca dintr-o mină de cărbuni
cu acele detașamente de muncă
trimise la moarte prin întunecare.
trebuia să mi se facă foame demult
asemenea unui câine care strivit de o cizmă
adoarme cu gândul la pâine.
atunci am furat de la mine.
pomana și-un mâine.
*
desenasem multe vrăbii
și nici un copac.
și a rămas așa, un zgomot rotund
cu două tâmple care nu știau una de alta.
nu râde că nu am cu ce să te vindec.
femeia mea nu mă mai iubește.
nu a plecat dar nu se mai așează pe scaun,
râde, stă pe umerii mei
și-și altoiește un smochin în coapsă.
nu râde.
ne-am născut una într-alta.
nu râde.
n-ai cum să mă vindeci.
*
s-a făcut dimineață
și tot nu ai ajuns încă acasă.
ți-ai ros unghiile de la mâini.
ți-ai ros unghiile de la picioare.
ți-ai ipotecat viața
și nu mai ai cu ce să-ți hrănești pasărea de lut
care plină de apă venea să te spele
în zilele în care miroseai a cenușă.
atingi locul în care ar fi trebuit să fie o ușă
și sperii aerul care a împietrit așteptându-te
ți-ar trebui o daltă să-ți scoți oasele din carne
dar mai bine îți scoți dinții
să-i simți cum ți se zbat în palmă și se topesc
unul câte unul.
una câte una se sparg și ferestrele uscate de secetă
în spatele lor flori de cristal se reîntorc în pietre.
nimic anormal în avalanșa de oameni
care aleargă spre fericire ca niște așchii de gheață
spre inima unui foc.
s-a făcut dimineață
și-n ultimul tren al frigului
un înger
îmi dă voie
să stau la fereastră.
Violeta Pintea