Iartă-mă!
Iartă-mă, pierdutul meu mire,
de neantul cu care ți-am scris,
desfrunzind diafana zidire
și copacul albastru din vis.
Iartă-mi de neguri stiletul impur
cu care-am ucis și vara din tine
si-apoi câmpia noastră de azur,
cu fluturi desprinși de retine.
Erai cea frumoasă iluzie a mea,
cel mai înger dalb străluminând
noaptea, ca un giulgi de catifea
pe trupul viu al durerii din gând.
Ia cu tine și urletul meu,
sub pleoape aține-l cu urlet,
și-n templul bătrânului tău Dumnezeu,
așterne-mi mireasmă de suflet!
*
Tu ce mai faci, sufletul meu?
Tu ce mai faci, sufletul meu?
Cui te reverși,
în ce mai crezi,
pe ce ruine-ngenunchezi
și ce morminte mai veghezi
din templul tău de vise verzi?
Din ceara suferinței tale
ți-ai mai făcut veșmânt regal
și ți-ai trimis lacrima-n lume
pe coama dalbă-a unui cal?
La ce răspântii mai înfrunți
zădărnicia ca un ghimpe,
și câtă noapte-ai adunat
din fluviul istovit de clipe?
Te simt zbătându-te în cușca
unui destin ce nu te-ncape
și sfâșiindu-te prin gratii
ca să te lași purtat de ape,
mereu spre țărmul răsărit,
mereu spre vasta depărtare,
ca să sfârșești în raiul sfânt
al literei năucitoare.
Tu ce mai faci, sufletul meu?
Ce faci cu viața ce te doare?
*
Cu fața la perete
ecoul frigului răstoarnă
memoria unui soare deghizat
lupii tăcerii tritonii durerii
îmi trag mări bătrâne sub cap-
o liniște asurzitoare
ca și cum n-am trăit neapărat,
ca și cum momentul acela care
trebuia salvat de mușcătura letală
n-ar fi venit niciodată.
*
Zborul, de la început…
Într-o aripă uzată, zborul meu-njumătățit,
se împiedică de iarna răstignită pe văzduh,
e la capătul puterii de alb și de troienit,
nemaiîntâlnind minunea unui înger,unui duh.
Dinspre Nordul iluzoriu acul și-a pierdut busola,
stau în vămile de timp orele de geruri grele,
globul e tot mai triunghi-minus puncte cardinale,
visele sunt prea departe-minus scările la ele.
Din ninsorile durerii se nasc oameni de zăpadă,
erele glaciațiunii se-ntorc parcă mai febril,
te cuprind într-o privire cu reflex de lac alpin,
până-n inima ce-ascunde geamătul unui copil.
Senectute-n tinerețea unui orizont fragil,
suflul otrăvit al brumei peste arhivarii vieții,
viața însăși cotropită de eclipse fumurii,
ipotetic început pe colina dimineții.
Strivesc visele de geam ,pasărea între ferestre,
cad în somnul fracturat, ca-ntr-un cântec întrerupt,
ce nu știe poate nimeni cum e până la final,
aiurând că vreau să-i aflu zborul de la început.
*
Eu
Ce am scris pe pânza vremii e-o baladă franjurată,
ruptă-n coate și genunchi de târârea printre cruci,
poezia mea gravată pe inelul de consoartă,
împrejurul unei sfere plămădită-n cuib de cuci.
Am jurat să fiu soldatul păn’ la capăt înrolat
in destinul frământării și-al neantului nescris,
am jurat să iau din viață polul arctic răsturnat
și să-i dau veșmântul christic al petalei de cais.
Și sunt noapte-n jumătatea de diurnă-iluminare,
sunt lumina cea mai pură pe la miezul nopții grele,
am o flacără nestinsă descântată-n fiecare
moleculă din Ființa ce mi-a nins pe umăr stele.
Sunt un strigăt în tăcere și sunt mers pe apă-adancă,
Duhul plutitor din toate cele care au suflare,
și în colții înnegriți ai ferestrei de pe stâncă
mi-am rodit sămânța roșie întru alba neuitare.
M-am rescris în amănunte și în ce-ar putea să fie
dincolo de orologii și cântare măsluite,
am pus cer și-aureole păsării de veșnicie
prin biserici începute pe tăcerea din cuvinte.
*
Adriana Dandu