Trenul de Stațiune
Trenul de Stațiune, sau Trenul nr.1, cum se numea oficial, era admirat și urât deopotrivă. Admirat de către oficialitățile de stat, pentru că fusese prima garnitură din istoria feroviară a națiunii, dar urât de miile de navetiști, ce-și pierdeau ani din viață așteptând să ajungă la destinație. La începuturi, Trenul fusese o senzație. Pornea pentru prima dată din capitală cu zece vagoane și două locomotive, de două ori pe zi, iar biletele se vindeau cu șase luni în avans. Acum, trenul avea tot două curse pe zi, însă cu doar două vagoane, din care primul era locomotivă. Aglomerația era infernală. Locuri efective erau doar o sută, călătorii rareori prindeau un loc pe scaune. Se lansase chiar o glumă, se spunea că pentru a prinde loc pe scaun în Trenul de stațiune, trebuie să vii cu scaunul de acasă. Distanța pe care trebuia să o parcurgă zi de zi era una relativ scrută pentru standardele moderne, dar prea lungă pentru răbdarea celor care așteptau să ajungă la casele lor. Erau mai multe alternative la acest mijloc de locomoție, însă nimeni nu înțelegea de ce muncitorii alegeau să se înghesuie în două vagoane și să-și piardă două ore din viață. Poate, obișnuința sau poate, prostia. Nostalgicii ar spune că farmecul îi ținea pe navetiști legați de tren. Adevărul era undeva la mijloc. Câte puțin din fiecare. Însă, cert era că, Trenul de Stațiune a schimbat multe destine și mulți s-au regăsit sau pierdut în drumul lor spre casă.În seara de 31 Decembrie, garnitura aștepta tăcută în gară. Era aceeași dintotdeauna. Două vagoane sau, mai bine spus, unul și jumătate, doi controlori, dintre care unul era Sefu’, un mecanic de locomotivă de mult pensionat, dar care făcea ture din lipsă de personal, și cinci călători înfrigurați pe peron. Era neobișnuit ca Trenul să plece gol din gară, însă nu pentru acea dată. Două zile vagoanele plecau goale, în prima zi din an și în ultima. Azi se vânduseră cinci bilete, fără loc bineînțeles, dar ușile trenului nu erau deschise. Șefu’ știa că pleca gol în această zi, de aceea dormea, așa cum era și normal, pe bancheta rabatabilă de la clasa I. Îl trezi Ucenicul, cum îi plăcea să-l numească pe controlorul de bilete. Acesta era mai bătrân decât Șefu’, însă fiind mai fără școală, adică fără bacalaureatul luat, nu putea avansa în grad. Lumea îl numea Boactărul din cauza uniformei ce semăna cu a unui sergent, iar principala lui treabă era să capseze biletele. De fapt, Șefu’ făcea treaba asta, iar el venea în urma lui strângând cinstea pentru nașu’ de la cei care, din diverse motive, călătoreau cu „bilete de bancă”. Primea procent, puțin cei drept, pentru că nu avea școală, din care dădea și mecanicului, că doar el ținea trenul drept pe linie.La fără cinci, ușile vagoanelor se deschiseră, iar cei cinci călători urcară. Înghețaseră de-a dreptul pe peron, însă nici în tren nu era mai bine. Căldura mergea doar la clasa I, din lipsă de fonduri, iar ei aveau bilete de a II-a, fără loc. Cum trenul era totuși gol, se împrăștiară pe banchetele acoperite cu vinil, pătate, scrise și tăiate din loc în loc. Era prea puțin important că igiena lipsea din peisaj. Drumul conta cel mai mult. Călătorii nu erau din cei neobișnuiți sau care să iasă cu ceva în evidență în mod normal. Erau oameni simpli, după haine, grăbiți, după privire și apăsați de gânduri, după ridurile de pe frunte. Primul a urcat un bărbat grizonat, purtător de pardesiu soldățesc, vizibil tocit la coate și guler, ținut totuși curat, având o servietă la fel de veche precum proprietarul. Cel de-al doilea pasager era un tânăr la modă, după vestimentație, adică după faptul că nu purta căciulă, cu toate că era destul de frig afară. Părul, atent aranjat, arăta că nu avea soție sau copii, iar lipsa verighetei întărea această deducție. Al treilea călător era o doamnă, ușor prezentabilă după vestimentație, dar destul de demodată. După mimică, voia să pară cochetă, dar ceea ce reușea cu adevărat să transmită era mai degrabă o stângăcie a fetei simple de la țară, mutată cu japca la oraș, fără manual de utilizare. Îndeaproape îi urmă o bătrânică, îmbrăcată simplu, un amestec de poale de țară și haină din fâș, foarte la modă printre recitatorii din underground. Purta, așa cum era și firesc, o plasă din rafie, sintetică însă, în care mai avea cu siguranță câteva obiecte vestimentare de maximă necesitate. Urcă împreună cu cel de-al cincilea navetist, o domnișoară, șatenă, cu căciulă croșetată pe cap, îmbrăcată simplu, dar într-un stil destul de tineresc. Trupul ei zvelt atrăgea atenția bărbaților, dar chipul trist îi făcea de multe ori să dea înapoi de la un eventual dialog. Părea apăsată de toate grijile din lume, cu toate că afișa, mecanic, un zâmbet de fiecare dată când își intersecta privirea cu cineva.La fix, trenul porni cu un șuierat de goarnă înghețată, iar Bătrânica își făcu instinctiv cruce bolborosind o binecuvântare ce se pierdu în năframa legată zdravăn peste gură, să nu inspire aerul rece al iernii. Tânărul zâmbi ironic văzând-o, el fiind convins că dacă ar exista Dumnezeu, nu și-ar pierde timpul cu rugi inutile. Doamna se sperie puțin, din cauza smuciturii garniturii de la pornire, dar făcu eforturi să-și ascundă expresia. Domnul o privi încruntat, așa cum de obicei observa lumea din jur, cu o autosuficiență mediocră, dobândită în anii de ședințe sindicale. Domnișoara nu schiță nici un gest. Gândurile erau prea multe și grele și o țineau imobilizată pe bancheta roasă de timp. Imediat după pornire, Boactărul apăru, de această dată singur. Șefu’ dormea prea bine pentru a fi deranjat. Oricum, erau doar cinci călători cu bilete, iar ciubucu’ nu merita osteneala.„Biletele la control, vă rog!”Și toți se conformară. Doamna ținea biletul în mână, la vedere. Nu risca să-l pună în geantă, unde s-ar fi pierdut pentru veșnicie printre nimicurile pe care le purta pentru orice eventualitate. Bătrâna nu fuse atât de precaută. Grăbită să nu piardă trenul, deși ajunse în gară mai repede cu o oră, puse biletul în plasa de rafie cu fermoar, iar acum, printre haine, era greu să-l găsească. Tânărul din nou schiță un surâs ironic, gândindu-se la inutilitatea obiceiurilor pe care bătrânii țin să le afișeze oriunde merg. El își puse biletul în portofelul pe care-l ținea în buzunarul de la spate al pantalonilor. Îi era incomod întotdeauna când se așeza, dar ținea să-l poarte așa pentru a arăta din spate că are potențial financiar. Portofelul era în schimb mai mult pentru carduri de reducere sau de fidelitate și mai puțin pentru bani, întrucât veniturile lui erau ca și inexistente. Încercase în ultimi ani să facă mai multe afaceri, ca băieții de prin filme, însă nu reuși decât să acumuleze datorii și multe promisiuni. Nu avea talent antreprenorial, căci în liceu fusese mai mult preocupat de fete decât de carte. Facultatea o făcuse la fără frecvență, doar să dea bine la CV, convins că școala vieții este mai importantă decât orice. Domnișoara găsi repede biletul. Îl puse în locul cel mai sigur, în husa telefonului. Era nedespărțită de el și nu din cauză că ar fi primit sau așteptat apeluri importante, ci pentru că era singura fereastră prin care putea privi lumea din jurul ei. Domnul avea biletul în buzunar. Îl ținea în mână și arătă semne acute de uzură, ca și cum ar fi fost din altă epocă. Automatismele lui erau un mod de viață. Niciodată nu stătea să se gândească la gesturile sale cotidiene, convins fiind că lucrurile trebuie făcute într-o anumită ordine și manieră pentru că așa era normal. Despre cine și de ce a fixat normalitatea nu era important să știe. Le făcea și gata.Boactărul capsă biletele pe rând, așteptând răbdător ca fiecare să-și termine ritualul găsiri lor. Era mereu politicos, nu din educație, ci din obișnuință. Șefu’ de multe ori îi spuse să lase la o parte bunele maniere și să fie mai dur, că doar poartă uniformă. Nu avea cum, nu-i stătea în fire. Poate pentru că ajunse la vârsta la care alți bărbați avea copii mari, iar el nu avea nici nevastă, sau poate că inima lui s-a înmuiat de la atâta suferință văzută prin Trenul de Stațiune, printre navetiști. Oricum nu era felul lui să fie altfel și, chiar dacă ar fi încercat, sigur nu i-ar fi ieșit pentru că, așa cum spunea chiar el, schimbarea e pentru oameni cu școală, iar el n-are bacu’ luat.Prima stație era destul de aproape de gară. Era o stație utilitară, de unde se urcau de obicei muncitorii de la căile ferate. Azi nu se urcă nimeni, și probabil nici în celelalte stații nu vor apărea alți călători. Era ultima zi din an și toți oamenii stăteau acasă sau la diverse localuri, în așteptarea unei noi șanse. Stația utilitară îi trezi însă Domnului niște simțăminte stranii. Fusese și el muncitor, și el la rândul lui așteptase mai bine de 25 de ani trenul de navetă într-o astfel de stație. Încă simțea izul acela specific de vaselină uscată pe salopetele pline de rugină ale muncitorilor, care se amesteca întotdeauna, într-un mod foarte nefericit, cu alcoolul consumat cu sfințenie în fiecare zi. Erau mulți, țara mergea bine, toți munceau, cam pe degeaba ce-i drept, dar aveau o ocupație. Programul era program, și nimeni nu avea timp să se plictisească. Nici năzuințe nu aveau, că nu spera nimeni la altceva, dar poate că era mai bine așa. Oamenii nu erau fericiți dar nici triști nu erau. Purtau mai degrabă o mulțumire colectivă din complezență, mândri că făceau parte dintr-o masă lăudată de muncitori. Acum Domnul era pensionar. Nu de vârstă, ci de boală. Nu era bolnav, dar nu avuse încotro. După încercări nereușite de a se angaja la 50 de ani, alese varianta cea mai puțin dureroasă. Pensia de boală, nu bani mulți, dar lună de lună. Timpul liber pe care-l avea acum ar fi trebuit să-l scoată din starea de nemulțumire însă faptul că nu mai avea loc în societate, ca persoană activă, îl amăra peste măsură. Avea familie, una frumoasă văzută din afară, dar de care nu era în mod real legat. Împărțeau casa, amintiri și prieteni, dar nu împărțeau o dragoste în adevăratul sens al cuvântului. Pe copii nu i-a văzut prea mult când au fost mici. Nu prea era treaba lui de tată să dădăcească bebeluși. Mai apoi, când au crescut, nu prea au mai avut ei timp să stea de vorbă cu tatăl lor. Nu că nu-l respectau, doar i-a crescut și îmbrăcat, dar nu-l simțeau disponibil pentru a împărtăși gânduri și intimități. Soția lui era aceeași. Aceeași femeie împărțită între treburile casnice și o pseudo-carieră de vânzătoare la un chioșc de ziare. O respecta și, câteodată, chiar nutrea un sentiment de admirație pentru forța cu care făcea față provocărilor sociale, dar de iubit nu o iubea. De înșelat nu a înșelat-o niciodată, iar acest lucru, zicea el mândru, era cea mai adevărată dovadă de iubire.Trenul porni din nou prin bezna rece a nopții. Ceasul de pe telefonul Domnișoarei arăta ora 18:12 minute. Imaginea ei din poza de profil nu era nici pe departe ceea ce arăta acum. Acolo fusese fericită, proaspăt „agățată” de un student la teologie care-i promisese o viață plină de binecuvântări și liniște într-o parohie bună de la țară. Ea, fată simplă, destul de inteligentă dar fără încredere în ea, îl admira pentru planurile lui. Și s-a lăsat lui cu totul. Nu era o virtuoasă sau „mironosiță” în jargonul teologilor, dar nici obraznică nu era. Mama ei fusese un bun exemplu de cumințenie și, fără să-i țină vreodată prelegeri despre ce urmează în viață, a educat-o prin modul umil și tăcut de a-și face datoria. Poate ar fi trebuit să-i spună că va găsi mai multă dezamăgire decât împlinire. Învățase pe propria piele și suferise. Suferea și acum, dar nu-i purta pică mamei. Nu purta pică nimănui, dar se ura pe sine foarte mult. Teologul a amăgit-o cu vorbe și speranțe și ea s-a dăruit lui. Nu-i părea rău de asta, dar suferea după viața pe care ar fi putut-o avea și pe care a pierdut-o. Nu el a fost de vină, ci ea. El voia căsătorie, repede după ce s-au cunoscut. Se eliberase o parohie bună, aproape de capitală, și credea că are șanse, așa că propunerea a venit degrabă. Ea a acceptat, în primă fază, însă, la scurt timp, tânărul și-a retras oferta. Parohia se ocupase, ceva pile mai tari decât ale lui, și nu mai vedea rostul unei căsătorii în grabă. Ea în schimb nu l-a mai putut vedea altfel decât ca soț. Nu mai putea reveni la postura de iubită când deja devenise aproape soție de preot. Și l-a părăsit. Fără explicații sau pregătiri, brusc. Și s-a ascuns în activități frivole, departe de realitate, în socialul on-line. Frica ei cea mai mare acum nu era aceea că va rămâne singură, ci aceea că va trebui la un moment dat să iasă din nou între oameni, să iubească din nou, să vorbească din nou. Dar până atunci, trăia în husa telefonului.A doua stație era la o distanță de treizeci de minute de gară. Era localitatea unde de obicei se coborau cei mai mulți navetiști. Orășelul apăruse datorită Trenului, ca un refugiu pentru cetățenii mai bogați ce doreau să scape de aglomerația orașului. Cu timpul însă, bogătașii au plecat din nou la oraș, unde erau mai multe oportunități, și au lăsat în liniștea orășelului doar bătrâni și familii goale de muncitori navetiști. Bătrâna era o persoană lăsată în urmă de cei care au plecat la oraș. Avuse șapte frați, toți băieți, ea fiind singura fată din familie. Mama ei pierduse contactul cu realitatea după ce-l născuse pe cel mai mic dintre frații ei. Doctorii spuneau că a înnebunit din cauza durerilor celei de-a opta nașteri. Moașele din satul ei însă ziceau că cel mic este copil din flori și de aceea femeia a înnebunit, de vină. Cert era că ea, Bătrâna, a rămas dădaca tuturor. Și s-a achitat de sarcină cu cel mai mare devotament. Dar frații au plecat. Fiecare la familia lui, pe la oraș sau departe, prin țări străine. Ea a rămas acolo, la casa părintească, să-i aștepte în cazul în care se vor întoarce. Și se întorceau, la început mai des, apoi tot mai rar, până nu au mai venit deloc. Unii nu mai aveau cum, căci muriseră, alții nu mai aveau la ce, pentru că totul era prea străin. Dar ea îi așteptase. Școală nu a prea făcut. Nici meserie nu prea știa. Când scăpase de dădăcit frați, venise rândul copiilor săi, mai apoi, când aceștia au crescut, au apărut nepoții și bătrânețile. Dar regrete nu avea. Avea dor de bărbatul ei, care plecase mult prea repede din lume. Nu-l iubise, nu avea cum, dar era totul pentru ea. Se purtase bine, că aducea bani în casă și nu se îmbăta prea des, iar de bătut nu a bătut-o decât de vreo două ori, în tinerețe, și atunci din vina ei. Altele au pățit-o mai rău, că le băteau bărbații săptămânal, și tot nu se plângeau. Ea de ce ar fi făcut-o? L-a plâns când a murit și l-a cinstit la biserică, așa cum se face. I-a făcut și mormânt frumos și s-a pus și ea acolo, lângă el pe cruce. Acum aștepta clipa în care va „pune capul jos”, cum îi plăcea să spună. Copiii o iubeau, nepoții o respectau, dar cam nimeni nu o prea băga în seamă. Era bunica la care mergeai de sărbători sau mama pe care o mai sunai seara să vezi ce mai fac găinile, pisicile, vecinii, sau ce boli au mai apărut pe piață. Ea vedea lucrurile acestea, dar nu se supăra. „Așa e lumea maică” zicea ea. „Eu îs din ăia proști… nu știu atâtea”. Și se consola cu cât primea, chiar dacă nu primea câteodată nimic.Între stația a doua și a treia, trenul trecea printr-un tunel. Nu era un tunel săpat în munte sau în vreun deal, ci era un tunel pentru alunecările de pietre sau de teren de pe versant. Șefu’ avea întotdeauna groază de acest tunel, iar acum nu era altfel. Aici, cu mai bine de 30 de ani în urmă, rămăsese captiv timp de aproape 24 de ore cu o garnitură. Avuse loc o alunecare de teren, iar liniile erau blocate. Primise ordin, prin stație, să pună trenul la adăpost în tunel până trece pericolul și liniile vor fi eliberate. Și a trecut o zi până să vină cineva. Și era cu zece vagoane pline, și cu ușile închise, și cu burțile goale. Acum nu mai era cazul de astfel de pericole. Versantul fusese excavat după ce a fost despădurit, însă tunelul a rămas în amintirea unor vremuri altfel. Mai avea trei ani până la pensionare și o aștepta cu nerăbdare. Nu așa visase să-l prindă bătrânețea. Sperase că va lăsa geanta de controlor de bilete și va găsi un birou de șef de gară care să-l primească. Avuse șansa la o promovare, dar o ratase. Primise o garnitură de accelerat, pe care o îngrijise bine, însă după modernizarea transportului feroviar fu nevoit să se întoarcă la trenul lui de navetă. Pur și simplu fusese incapabil să învețe să lucreze cu tehnicile moderne. Trebuia să scaneze biletele, să regleze ambientul în vagoanele moderne, să se obișnuiască cu o viață fără bacșișuri. Renunțase, așteptând neconsolat ieșirea din sistem ca Șef de tren de navetă. Familia nu prea dădea importanță viselor lui. Pentru ei și pentru cei din jur, el era tot controlor de bilete. Degeaba le explica faptul că munca lui este una de coordonare, în esență, era tot un controlor de bilete cu un subaltern. Păstră însă cu mândrie titulatura de Șef, cu toate că singurii care-i spuneau așa erau călătorii trenului său.Ceasul de pe peronul celei de-a patra stații arătă ora 19:33. Deși nu plecase din gară decât de o oră și jumătate, Tânărul nu mai avea stare. Nu-i stătea în fire să călătorească cu trenul. Avea tot timpul câte o mașină la dispoziție, cu toate că niciodată nu și-a permis să aibă un autoturism personal. Încercase, fără succes, să facă bișniță cu vehicule aduse de peste graniță. Treaba mergea destul de bine, reușind să trăiască decent, însă el voia mai mult. Nu se mulțumea cu o viață de om normal, ci voia o viață de lux. Visa să aibă fete frumoase și șampanie scumpă seară de seară prin cluburile din oraș. Își dezvoltase chiar o poveste tragi-comică în care era orfan și prin forțele proprii a reușit să se ridice, să facă o facultate de management și chiar să fie implicat în mai multe afaceri. Își căuta mereu anturaje de băieți de bani gata pe care-i prostea cu povestea lui, dar care de fiecare dată îl lăsau pe dinafară. Cu toate că se purta la modă, atitudinea îl trăda întotdeauna. Când deschidea gura, să vorbească, te izbea nivelul lui de mediocritate. Nu era capabil să ducă o idee până la capăt sau să vorbească argumentat și logic. Se exprima întotdeauna folosind ticuri verbale preluate de prin manele, deși el se declara un fin cunoscător al muzicii clasice și de operetă. Odată, vrând să impresioneze o fată, a invitat-o la cafea, însă nu folosind cuvinte simple, ci dându-se mare cu expresii pe care nu le stăpânea. I s-a părut lui că e mai șmecher să-i spună: „Hei gagica, te fac un lapte demachiato?” iar replica fetei a venit imediat: „Poți scoate țăranul din sat, dar nu poți să scoți satul din țăran”. El nu a înțeles refuzul și a rămas nedumerit. Acum era mai mult decât lefter, era băgat în datorii și combinații dubioase. Poate de aceea alese să plece din oraș într-o zi atât de așteptată de tineri și mai ales cu trenul de navetă. Știa că acolo cămătarii nu-l vor căuta.Penultima stație era suburbia stațiunii. O zonă deosebit de cochetă la care visau toți cei care călătoreau cu acest tren. Casele frumos construite, curțile curate și bucuria de pe fețele locuitorilor îi aruncau pe călători într-o stare de visare utopică. La fel se întâmplă și cu Doamna din vagon. Visa la o altfel de viață, pe care ar fi putut-o avea. Nu spera că s-ar putea schimba ceva, era deja prea târziu. Dar făcea scenarii peste scenarii cu situații în care ar fi avut alt soț, sau alți părinți, sau alți copii, sau în care să nu aibă copii și soț, sau cel care-i plăcea cel mai mult, ca ea să fie o vedetă de cinema adorată de lumea întreagă și să aibă cele mai multe și frumoase haine. Talent pentru actorie nu avea deloc. Soțul îi spunea întotdeauna că e ca o față de masă, cu model, aceeași zi de zi. Complexată era, nu de faptul că ar fi fost urâtă, ci de faptul că nu avea cu ce să-și arate frumusețea. Nici frumoasă nu era, însă se purta prezentabil pentru vârsta ei și starea socială. Admira doamnele pe care le vedea prin reviste și pe stradă la brațul domnilor la costum sau prin magazinele de firmă din oraș. De multe ori se transpunea în pielea lor, imaginându-și că ea are starea lor. Familia a crescut-o bine, pentru o fată de la țară. A plecat de mică, la profesională, la oraș, și acolo a rămas. A rămas căsătorită dar și gravidă cu primul ei copil. Asta i-a pus capăt unei posibile cariere în domeniu modei, căci era elevă la croitorie. S-a dedicat cu devotament îngrijirii copiilor și vieții de familie, însă ori de câte ori avea ocazia se afunda în filme romantice, romane de Sandra Brown sau, mai târziu, telenovele latino-americane, pe care le trăia cu tot sufletul. Plângea aproape la orice film, spre disperarea soțului și amuzamentul copiilor. Plânsul era însă medicamentul sufletului ei, pansamentul rănilor pe care singură și le provoca, prin vise deșarte.La ora 20:00 Trenul de Stațiune ajunse la destinație. Șefu’ și boactărul anunțară sosirea, prin steagul galben și fluierat. În stație însă nu erau călători, ci doar impiegatul de mișcare ce stătea zgribulit pe peron. Călători coborau unul câte unul din vagonul încălzit de gândurile și respirațiile lor, iar Trenul așteptă ora 21:00 să pornească din nou spre oraș.*În acea seară de 31 Decembrie, aproape de anul nou, la Hotelul din Stațiune, se caza un soț cu soția sa, cei doi copii, o fată și un băiat, împreună cu bătrâna bunică pentru a petrece revelionul. Câștigaseră la radio noaptea de revelion în Stațiune. Era primul lor concediu împreună și reușiseră să-l onoreze. 1 Ianuarie i-a prins cu paharul de șampanie în mână, cu zâmbetul pe față, cu pupături zgomotoase, închinând pentru un an mai bun, cu realizări și împliniri. Dar ei știau ce an va fi. Unul cu apăsarea bătrâneților singure, cu frustrarea inutilități sociale, cu vise netrăite și sângerânde, cu dragoste ratată și neuitată, cu ipocrizie și fugă după himere. Zâmbeau, totuși…Anul abia începea…
Claudiu Ionuț Boia
7Tu, Emilia Poenaru Moldovan, Constantin Vaciu şi alţi 48 comentariiVăzută de 41Îmi placeComentează