Triada capitolină-Darian Paraschiv

După cum arată Mircea Eliade, religiozitatea romană se caracterizează printr-o dispoziție ametafizică și printr-un interes pregnant pentru ceea ce este imediat, lucru ce se dovedește de timpuriu în atitudinea acestui popor. Religia romană este una pragmatică, în care accentul cade pe căutarea eficacității, pe concret și particular. Sunt sacralizate colectivitățile organice: familia, ginta, patria. Persoana umană este depreciată, individul contând doar în măsura în care aparținea grupului său. Termenul pietas exprimă caracterul social al raporturilor dintre oameni, dintre oameni și zei, dintre oameni și cetate și este o expresie a respectării riguroase a riturilor.

Triada capitolină este o etapă de început a istoriei religiozității romane, în cadrul căreia, spre deosebire de religia greacă, nu exista încă un panteon bine organizat. În această etapă, zeilor Jupiter, Marte și Quirinus, li se adaugă doar doi alți zei, Ianus și Vesta, după alte surse, fiind vorba și de alți zei. Vechea triadă Jupiter, Marte, Quirinus își pierde actualitatea în timpul dominației etrusce, fiind înlocuită prin triada Jupiter, Junona, Minerva, instituită pe vremea Tarquinilor. În cadrul acesteia, Jupiter este unicul stăpân și lui i se adresează legământul și inscripția de consacrare.

Triada Jupiter, Marte, Quirinus are un caracter arhaic care se originează în mentalitatea indo-europeană. Dar ea nu este în prelungirea nici unei tradiții romane și în ceea ce privește originea indo-europeană, numai Jupiter prelungește moștenirea pe care o avem de la această etnie.

Structura triadei capitoline este indicată de statulul și funcțiile celor trei flamines majores care dedicau cultul specific fiecăruia dintre cei trei zei.

Astfel, Jupiter este în mod deosebit zeul suveran, celest, regent al justitției și sursă a sacrului, cel care garantează fecunditatea universală și cârmuiește cosmosul, fără ca, în același timp, să guverneze și asupra războiului.

Războiul este domeniul celui de al doilea zeu, Marte, zeul luptei la toate triburile italice. În unele cazuri, lui Marte i se asociază și rituri pașnice dar acest fenomen, bine cunoscut în istoria religiilor, nu reprezintă altceva decât o tendință totalitară a unor zei de a-și depăși sfera de activitate.

Quirinus, cel de al treilea zeu al triadei capitoline, își depășește de asemenea sfera de activitate, care este circumscrisă la domeniul grânelor, fiind, în plus, în relație cu comunitatea de viri, adunarea poporului roman.

Cei trei zei ai triadei capitoline reprezintă fiecare câte o funcție în diviziunea tripartită indo-europeană.

Diviziunea tripatită indo-europeană a fost semnalată de Georges Dumézil, care a arătat că mai multe religii antice, moștenitoare a tezaurului indo-european, manifesta această structură care pune în relație trei domenii sau aspecte ale societății și fără care societatea nu ar putea funcționa în mod armonios. Structura sau diviziunea tripartită presupune trei zei, fiecare având o funcție și atribute bine precizate. Prima reprezintă ordinea transcendentă care cârmuiește atât lumea celestă, cât și pe cea terestră, a doua se referă la război și forțele puse în slujba lui, iar cea de a treia la cultul fecundității, având în cadrul ei întrunite aspectele economice și pacea căminului în cadrul societății și familiilor care o compun. Religiile care întrunesc structura tripartită, menționate de Dumézil sunt, printre altele, cea vedică, cea iraniană, celtică, umbriană, romană, scandinavă și, în mai mică măsură, cea greacă, cea baltică, cea slavă.

Georges Dumézil arată că suveranitatea, în Italia ca și în Grecia, aparține zeului omonim cu vedicul Div-, care este Cerul personificat. Dar spre deosebire de acesta, care se limitează la rolurile de cer și de paternitate, Zeus din religia greacă și Jupiter din religia romană, sunt zei suverani în adevăratul sens al cuvântului. Ca zeu celest, Jupiter este, în primul rând un rex invizibill care garantează existența Orașului, indiferent de regimul politic și supraveghează dreptul și corectitudinea în relațiile dintre muritori, pe de o parte și dintre muritori și zei, pe de altă parte. Romanii mai celebrează alături de Jupiter un alt zeu, pe Dius Fidius, care se confundă uneori cu primul și care îl dublează în unele din funcțiile sale. Cuvântul fides, cuprins în numele celui din urmă, înseamnă în același timp, temei al dreptului, lealitate și încredere. Flaminul lui Jupiter era primul în cadrul ierarhiei flaminilor majores și se numea flamen dialis. De asemenea, romanii prestau jurământ, invocând numele lui Dius Fidius.

Analizând succesiunea primilor patru regi din istoria Romei, Dumézil îi asociază pe Romulus și Numa Pompilius cu prima funcție, aceștia creînd instituțiile politice și cultele; pe Tullus Hostilius cu cea de a doua, acesta antrenându-i pe romani în științele războiului; iar pe Ancus Marcius cu cea de a treia, întrucât acesta adaugă la moștenirea celorlalți, îmbogățirea prin comerț și creșterea demografică.

Pentru a reveni la prima funcție, se poate ușor sesiza că primii doi întemeietori, Romulus și Numa sunt în antiteză, amintind de cuplul vedic Mitra-Varuna care deținea funcția suveranității, cu deosebirea că ei nu mai pot fi contemporani și nu mai pot asigura simultan servicii complementare în scopurile lor dar opuse prin mijloace.

Romulus este caracterizat de o ambiție nemărginită, el tinzând să instaureze puterea lui absolută, să comande. Titus Livius, autorul antic, a relatat în prima parte a operei sale, răpirea sabinelor, organizată de Romulus, fapt care ilustrează tocmai trăsăturile sale de caracter amintite.

În antiteză, Numa Pompilius este un înțelept, după cum relatează același autor antic, lipsit de pasiuni precum violența și ambiția. De asemenea, Numa respectă datinile și riturile.

Romulus și Numa au deschis fiecare câte una dintre celel două căi ale religiei: primul a întemeiat auspicia care constă în a solicita, a primi și a interpreta semnele pe care marele zeu le trimite oamenilor; iar cel de al doilea a întemeiat sacra prin care cultul este asumat de oameni, aceștia aducând rugăciunile și ofrandele lor. Prin cele două forme de religiozitate se configurează două stiluri, primul prefigurând cele ce vin din lumea zeilor în lumea oamenilor, iar al doilea, ceea ce merge din lumea oamenilor în lumea zeilor. Pentru primele, omul este receptor, pentru celelalte, el este emițător. Primele sunt misterioase, imprevizibile, neliniștitoare, celelalte sunt clare în toate aspectele presupuse. Romuls poate fi asemănat cu Varuna prin ambiguitatea naturii sale, prin agrasivitate și prin caracterul său întunecat. Numa, dimpotrivă, poate fi asemănat cu Mitra, prin claritatea, pacifismul și înțelepciunea de care dă dovadă, fiind un om ca toți ceilalți.

Numa este devotat lui Fides, fapt pentru care Plutarh îi asociază acestuia pe zeul Terminus, zeul pietrei de hotar, al demarcării între proprietăți, fiind garantul fericitei păci interioare și exterioare care rezultă din respectarea hotarelor. Lui Terminus i se asociază printr-o altă tradiție o altă entitate, Juventas, mai complexă, care este ocrotitoarea și protectoarea tinerilor ca și clasă de vârstă și, mai ales ca fiind partea cea mai folositoare în mobilizarea populației.

Dar cu Juventas se trece la cea de a doua funcțiune din diviziunea tripartită și anume, aceea a războiului, reprezentată, dintre cei patru regi întemeietori, atât de bine, de Tullus Hostilius. Clasa de vârstă reprezentată de Juvenes forma cea mai importantă parte a populației mobilizabile dar și partea germinativă a populației, care îi asigura acesteia perpetua reînnoire.

Pentru aspectul fecundității, romanii și umbrienii au ales pe zeul totalității sociale organizate, Conirino-Vofiono. Fecunditatea și pacea statornică erau avantaje de bază în cadrul celei de a treia funcțiuni. Ritualurile lui flamen Quirinalis sunt în serviciul grânelor și în cel al unor sărbători care nu au fost consacrate zeului Quirinus, ci unor divinități agricole, precum sărbătorile Robigalia sau Consualia. Sărbătoarea Quirinalia, coincide, la rândul ei, cu sărbătoarea de încheiere a prăjirii grăunțelor. În India, ce de a treia funcție este patronată de zeii Nasatya sau de substituți ai acestora, precum Pushan sau Saraswati, iar cea de a doua funcție de zeul Indra și de zeii Marut.

Numa este cel care instituie flamonium-ul celor trei mari flamini, acesta având un statut foarte exigent.

Ca și Zeus, italicul Jupiter era adorat pe înălțimile munților, muntele fiind un acumulator de simboluri: înalt, apropiat de cer, este totodată locul unde se adună norii și unde se dezlănțuie tunetul. Poreclele lui Jupiter sunt ele însele adecvate acestui simbolism: Lucelius, Fulgur, Fulguratur. Dintre arbori, stejarul îi era consacrat lui Jupiter, fiind cel mai adesea lovit de trăznet. Stejarul de pe Capitolin aparținea lui Jupiter Feretrius. La fel cu toți zeii cerești, Jupiter pedepsea cu trăznetul pe cei care își călcau cuvântul dat sau pe cei care violau un tratat. Tratatele internaționale erau consacrate de Jupiter Lapis; fecialii, preoții care consfințeau tratatele de pace și declarațiile de război, omorau purceii cu un silex sacru, proclamând că dacă poporul roman violează tratatul, să fie lovit de Jupiter întocmai cum ei lovesc purceii cu piatra de silex. Ca divinitate supremă, ca Suveran absolut, Jupiter era numit Jupiterr omnipoteus, Jupiter Optimus Maximus. Jupiter intervine în istorie ca un adevărat suveran cosmic, nu prin forța fizică militară ca Marte, ci prin prestigiile magiei lui. Această magie a lui Jupiter este pusă în lumină de Georges Dumézil, care amintește episodul amenințării sabinilor de a nimici armata romană prin panică. La invocația lui Romulus către Jupiter de a face să înceteze spaima romanilor și de a opri fuga lor rușinoasă, romanilor le revine curajul ca prin minune, pornesc din nou la atac și înving. Acest lucru ilustrează intervenția magică a lui Jupiter care a acționat direct asupra forțelor spirituale ale romanilor.

Anterior lui Georges Dumézil și Mircea Eliade, Theodor Mommsen arăta că lui Jupiter îi sunt consacrate toate zilele cu lună plină, toate sărbătorile vinului, ziua de 21 mai lui Jovis cel Rău. Lui Marte îi era închinată ziua de Anul Nou, celebrat la 1 martie. Lui Quirinus i-a fost consacrată ziua de 17 februarie, Quirinalia.

Darian Paraschiv