UMBRA NU E POEZIE
I-am așezat pe toți pe colțar ca să îi domin
îi priveam cu durere, dar ei nu știau asta
eram sperietoarea care făcea ordine
când criza depășea suportabilul
prin mâini îmi trecuseră zeci de mame bătute
umilite mutilate sau oportuniste
copii păduchioși drogați
speriați că veceul le fură excrementele
băieți și fetițe violate
îngroziți de apa de la duș
pentru că le explora goliciunea
veneau la grămadă
cu emigranții minori de pe graniță
aduși în miez de noapte de poliție
îi auzeam cum plâng înăbușit de dorul familiei
și speriați de ororile războiului
sau cu prostituate recuperate
de interpol
pe una mi-o amintesc acum
când e vorba de umbre
mi-a spus
eu nu eram acolo
eu mă gândeam la mama
când ei mă posedau
povestea cu voce scăzută și privea în gol
avea doar șaisprezece ani
și era frumoasă ca zorile
o luaseră de pe stradă nenorociții
și au drogat-o
acum îmi treceau toate prin minte
în timp ce se așezau pe canapele
râzând zgomotos
aveam program comun
spațiu comun
îmi alerga la treisuteșaizeci de grade atenția
le luam sufletele în brațe
doar unii știau
în ziua aceea în vacarmul nebun
cineva a strigat
handicapatule
altul a început să plângă
și m-am enervat pe iubire că-i ocolește
am anunțat tema activității ad-hoc
au râs disprețuitor pentru că disprețul e tot ce rămâne
când babele vorbesc despre frumos
acum eram vînzătoarea de la alimentară
și ei trebuiau să vină la mine unul câte unul
să cumpere pâine
atât
o pâine
primul a mimat și a plecat arogant la locul lui
i-am luat pe sărite lăsându-l ultimul
pe cel cu rostirea
la al doilea i-am pus un fular pe ochi
și un scaun în față de care s-a împiedicat
au râs cu toții
următorul avea și genunchii legați
se deplasa greu și încă era amuzant
se lovea de scaunele pe care le mutam
dar venea după pâine
ascultându-mi vocea
era mai greu traseul acum
și încet s-a făcut liniște
eu doar vindeam o amărâtă de pâine
în tăcere
apoi a venit și rândul lui
avea în plus o mână legată
chiar și obstacolele erau mai multe
le tot mutam prelungindu-i traseul
în timp ce îl ademeneam
când a ajuns la tejghea
eram o vânzătoare
arțăgoasă și arogantă ca el
în spatele lui se formase un rând lung
imaginar
și el nu ajungea la portofel să îmi dea banii
cu o mână nu se putea descurca
handicapatule
era doar un cuvânt aruncat
pe canapele stăteau niște statui care se rușinau
handicapatule i-am zis
ia-ți odată pâinea și pleacă
nu pot cu o mână a zis sugrumat
și revelația i s-a scurs pe obraji
încet s-a luminat camera de ochii lor
o căldură ciudată se plimba în aer
anunțând ceva-ul acela după care tânjim cu toții
dar am aplecat privirea sub lacrimă
și i-am scos pe toți în curte
era un copac imens acolo
sub care au mai râs sute ca ei
acum aveam toată atenția lor
dar le-am întors spatele
și cu pași lenți m-am apropiat de copac
ca în transă dureros de real
am mângâiat scoarța
zdrelindu-mi palmele
l-am luat în brațe
nu puteam să îl cuprind
așa că m-am mulțumit
să-mi pun pe trunchi obrazul
și am stat acolo uitând de mine
după un timp m-am deslipit de copac
și i-am privit
pentru prima dată și ei mă priveau pe mine
am făcut un pas în lateral
fără nici un cuvânt
am arătat cu mâna spre unul din ei
a venit rușinat
a luat scurt lemnul în brațe
își făcuse datoria
altul doar a atins scoarța ca și cum ar fi dat hi-five
dar unul a stat acolo
a stat
a stat
și a plâns într-un târziu
molcom și așezat a plâns
strângea copacul în brațe cu disperare
apoi s-a dezlipit încet și când m-a privit
adâncul mi-a aplecat iar privirea sub o lacrimă
la plecare l-am mângâiat pe creștet
el m-a luat în brațe ca pe copacul lui
nu mai trebuia să îi chem
veneau singuri încet
spre rădăcini
priveau coroana verde și înțelegeau că frunzele
au primit oxigen și putere
iar toamna vor fi puternice la ultimul zbor
handicapatule
handicapatule
era doar un cuvânt aruncat
nu era nici unul bolnav acolo
dar toți erau bolnavi de lipsă de iubire
au trecut zilele și am cunoscut-o pe Ea
pe facebook contează cuvintele
și ale ei aveau miez și umor fin
târziu am aflat că avea nevoie de diverse programe
care să o aducă în on-line
era nevăzătoare
și diacriticele au devenit pentru prima oară
absolut nesemnificative
mă urmărea întunericul
așa că într-o zi
am închis poarta cu cheia
să nu mă deranjeze nimeni
și mi-am legat ochii cu un fular
voiam să fiu și eu ca ea
ca ei
aveam avantajul că îmi cunoșteam curtea și casa
dar întunericul era mai puternic ca știutul
a trebuit să învăț umbrele
copacii din grădină
și umilința
o zi întreagă de vară toridă
am orbecăit în propria-mi casă
m-am învinețit în clanțe
și spații insuficient calculate
voiam să îmi desfac fularul ca să trișez
dar m-aș fi păcălit pe mine
îmi spuneam printre dinți
handicapato
handicapato
din senin am devenit liberă în orbire
și am început să logodesc umbre de cuvinte
cu niște copaci
într-un templu ciudat se aude
se logodește se logodește
cu inelul acesta se logodește
o umbră ce nu e poezie
cu niște arbori
invers crescuți
în noi.
Ildiko Șerban