Un bolero, suspinul tău-Simon Jack

Echinox

trece vremea despicată în

ferestre și lumini desenate

amplu de cei

ce-și știu neînceputurile,

zace timpul în bălți

de acolade șerpuitoare

în grădina raiului narcotic,

că e noapte, că e zi

semnul egalității naște

norduri-ombilic,

verticale din ierburi încă mici

ascund profeți de mimă surdă

ținând în brațe cobre prunci, eucalipți sonori dau în gâze suple

mofturi de bolânzi sub

brânză nouă,

miei cu capete de sfinți

intuiesc ocol în hrana morilor de vânt,

ape dulci de izmă crudă ud

la temelii în schituri cămăruțe

în genunchi,

amplu și perfid pământul

moare din nămeți născarea

elongând în câmpuri sobre

colonii de-arcași cu tolbe pline

de săgeți și îngeri,

e un fel de-nvăluire aspră

neagră dar curată cu madone

ancorate în suspine cu-nțeles,

coapse albe-mperecheate sub

osânda de iernat

văluresc iubiri impare primăverilor chenare peste

roade înflorate sub o candelă

de brad,

lângă chipul tău iubito

mă așez proptindu-mi umbra

încă frigului vasală,

ai pe chipul tău de seară

minunata mea amiază descifrând

un opiu tânăr

curg din ochii tăi golgote de regrete dulci bizare,

linxul buzelor sărută noul început

de tâmplă, te sărut împiedicată

rana de dorința implorând

sub a ta neinfinire,

drept prin brazda ta de gând

și rămân plugar prin pacea

unei ore fără rând!…

***

perdele moi din in curat

se trag cu iarna pe sfârșire

peste obloane înăsprite

de tăcere,

în inerția lor tu pari un veac

un veac tivit frumos

cu pocăință,

dar te-am zărit o clipă doar

din malul meu surpat

de-o vrere,

ai dispărut atunci

cum parcă n-ai fi fost

lăsând în urmă mirosul tău

de echinox

și-o brumă tăinuită-ntr-o dorință.

***

un bolero suav abia ghicit

suspinul tău

în matca mea din

Ursa Mare,

inseminat prin palma grea

ocrotitoare

din trupul tău firav

îmi crește-o floare,

o floare rară cu parfum etern

etern cât o vâltoare de arhangheli

peste cer ademenind

în nopți infern,

făcut din raiul fără semn

în două trupuri goale…

***

acuarelele dimineții se desfac

în sudoarea cailor

pe coapsele alergate-n câmpuri

cu izul nopților

în frunte,

te-ai sculat devreme

din războiul nostru,

eretici în propriul nostru rai

porți amprenta pământului meu

încă pe nerodirea pântecului

istovit,

eu mă aclam în visuri

ce-și sfidează plutirea între

modice răsplate învinuind

limbajul trupului la decapitare

în rod interzis,

parcă te mai simt caldă pulsînd

în vene cu parfum

de izmă sălbatică,

ai lăsat lângă ochiul închis

ochiu-ți răvășit de torentul

opiului insidios prelins din mușcătura șarpelui domestic

înrămat în macii părului tău

apostolic,

te admir cum descheiată la cămașă după umbra craniului meu,

alergi copilă prin coșmaruri dulci

zâmbind a fericire incantând eternități – felinare!…

Simon Jack