Echinox
trece vremea despicată în
ferestre și lumini desenate
amplu de cei
ce-și știu neînceputurile,
zace timpul în bălți
de acolade șerpuitoare
în grădina raiului narcotic,
că e noapte, că e zi
semnul egalității naște
norduri-ombilic,
verticale din ierburi încă mici
ascund profeți de mimă surdă
ținând în brațe cobre prunci, eucalipți sonori dau în gâze suple
mofturi de bolânzi sub
brânză nouă,
miei cu capete de sfinți
intuiesc ocol în hrana morilor de vânt,
ape dulci de izmă crudă ud
la temelii în schituri cămăruțe
în genunchi,
amplu și perfid pământul
moare din nămeți născarea
elongând în câmpuri sobre
colonii de-arcași cu tolbe pline
de săgeți și îngeri,
e un fel de-nvăluire aspră
neagră dar curată cu madone
ancorate în suspine cu-nțeles,
coapse albe-mperecheate sub
osânda de iernat
văluresc iubiri impare primăverilor chenare peste
roade înflorate sub o candelă
de brad,
lângă chipul tău iubito
mă așez proptindu-mi umbra
încă frigului vasală,
ai pe chipul tău de seară
minunata mea amiază descifrând
un opiu tânăr
curg din ochii tăi golgote de regrete dulci bizare,
linxul buzelor sărută noul început
de tâmplă, te sărut împiedicată
rana de dorința implorând
sub a ta neinfinire,
drept prin brazda ta de gând
și rămân plugar prin pacea
unei ore fără rând!…
***
perdele moi din in curat
se trag cu iarna pe sfârșire
peste obloane înăsprite
de tăcere,
în inerția lor tu pari un veac
un veac tivit frumos
cu pocăință,
dar te-am zărit o clipă doar
din malul meu surpat
de-o vrere,
ai dispărut atunci
cum parcă n-ai fi fost
lăsând în urmă mirosul tău
de echinox
și-o brumă tăinuită-ntr-o dorință.
***
un bolero suav abia ghicit
suspinul tău
în matca mea din
Ursa Mare,
inseminat prin palma grea
ocrotitoare
din trupul tău firav
îmi crește-o floare,
o floare rară cu parfum etern
etern cât o vâltoare de arhangheli
peste cer ademenind
în nopți infern,
făcut din raiul fără semn
în două trupuri goale…
***
acuarelele dimineții se desfac
în sudoarea cailor
pe coapsele alergate-n câmpuri
cu izul nopților
în frunte,
te-ai sculat devreme
din războiul nostru,
eretici în propriul nostru rai
porți amprenta pământului meu
încă pe nerodirea pântecului
istovit,
eu mă aclam în visuri
ce-și sfidează plutirea între
modice răsplate învinuind
limbajul trupului la decapitare
în rod interzis,
parcă te mai simt caldă pulsînd
în vene cu parfum
de izmă sălbatică,
ai lăsat lângă ochiul închis
ochiu-ți răvășit de torentul
opiului insidios prelins din mușcătura șarpelui domestic
înrămat în macii părului tău
apostolic,
te admir cum descheiată la cămașă după umbra craniului meu,
alergi copilă prin coșmaruri dulci
zâmbind a fericire incantând eternități – felinare!…
Simon Jack