VIRGIULIU BRADIN,”Rostirea poetică românească preeminesciană – Inovații Stilistice și Lexicale”, Arad, editura Promun, 2019.„Sunt târnăcoapele. Le – aud. De bucurie strig!Aud mulțimea robotind, pământulCu sine însuși împacăndu.l…”(Goethe, FAUST, vol II, traducere de Lucian Blaga. Editura pt literatura, 1968, act V, p. 354.)
Mesajul din Faust este același pentru oamenii tuturor timpurilor: sensul adevărat al vieții omului este munca, activitatea utilă semenilor…Fără a comenta, ne referim acum la activitatea prolifică și extraordinară a unui om de cultură al Aradului, profesorul Virgiliu Bradin.Să depui un volum de muncă deosebit pe tărâmul Istoriei Literaturii Române, într-un timp în care munca (intelectuală sau fizică), nu mai reprezintă nimic, să știi, așadar că rodul muncii tale va fi apreciat derizoriu (cum se întâmplă astăzi cu mai toate cărțile nou apărute) dar să lupți pentru ca volumul să vadă lumina zilei, înseamnă să fii cu adevărat un luptător încrezător în forța literaturii!Așa s-a dovedit a fi și domnul Virgiliu Bradin, exeget, eseist, analist, cu numeroase volume publicate, autor al volumului monografic, „Rostirea poetică românească preeminesciană”, numit cu modestie de domnia sa ESEURI .
Cu toate că există astăzi oameni de cultură care separă brutal noul de vechi, epoca literară actuală, noutățile ei, de trecutul literaturii, personal sunt convinsă că prezentul, oricare ar fi acesta, se leagă de trecut, că valoarea se perpetuează ca un fir roșu, susținând creația valorilor viitorului.
În această perspectivă trebuie privită și prezenta carte, care se înscrie în Istoria Literaturii Române și refăcând pentru cititorii prezentului, dar și ai viitorului, un fragment important din dezvoltarea literaturii noastre, fără de care, spunem noi, nu ar fi existat literatura actuală (sau postmodernă): Literatura Română Premodernă (Iluministă) și Modernă (Pașoptistă).
Cartea este concepută cu mare grijă, informațiile fiind stocate precum într-un biblioraft, spre a rămâne autentice surse pentru generațiile viitoare. Totul devine viu în paginile volumului: vocabularul epocilor, particularitățile fonetice dar și stilistice ale operelor descrise. Datele sunt susținute de autor prin detalii sociale, culturale și religioase specifice timpului, dar și prin importante documente ale vremii.Apar portretele reprezentative ale tuturor scriitorilor, în fotografii ce poartă în ele aerul vechi, dar fascinant al epocilor trecute. Documentele, redate în stare autentică, transmit fiorul timpului: „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung” (1521), fotografii din primele ziare românești („Albina Românească” -1839; „Curier de ambe sexe” -1838; „Bucovina” – 1848-; „Steaua”- 1855).Sunt consemnate minuțios primele gramatici ale limbii noastre, precum și importanța lor pentru formarea Limbii Române: „Gramatica românească” (1828 – Ion Heliade Rădulescu); „Temeiurile gramaticii românești” (1812 – Ion Budai Deleanu); „Lexicon pentru cărturari”; „Lexicon românesc -nemțesc” –(Ion Budai Deleanu).
Dincolo de propriile comentarii, sunt aduse argumente analitice din marii critici și exegeți ai istoriei noastre literare: Nicolae Iorga, Al Piru, Mihail Kogălniceanu, Paul Cornea, George Călinescu, Dimitrie Popovici, Titu Maiorescu, Gheorghe Tohăneanu, prin care autorul reușește o descriere exhaustivă a începuturilor Limbii și Literaturii Române.
Întreb, deci, aici și acum: nu este important ca noi, cititorii de astăzi, să cunoaștem aspectele vieții de început ale limbii în care ne exprimăm, ale literaturii care ne-a format ca nație și cultură în spațiul european?Eu zic că da!Cele două epoci istorico-literare analizate nu sunt delimitate strict de către autor. Aceasta deoarece domnul Virgiliu Bradin își propune să evidențieze legătura istorică dintre ele, valorile importante care au dezvoltat și au ținut trează ideea românismului în acele perioade grele din istoria noastră. Iluminismul românesc (preromantismul) este redat prin importante opere de literatură română care au creat și au transmis mai departe aspecte esențiale din gândirea și trăirea poporului român, precum sacralitatea spațiului și a folclorului, întâlnită în opera lui Gheorghe Asachi: Balade, Legende, Fabule. Este momentul istoric, susține autorul, când rostirea poetică românească se va îndrepta „pe făgașul firesc al expresivității graiului neaoș românesc”.Cu același drag și respect sunt prezentați și marii poeți ai perioadei, creatori de limbă și literatură românească: Costache Conachi, poeții Văcărești (Ienăchiță, Alecu, Nicolae și Iancu), scriitori aparținând marii boierimi, clasă socială importantă în acele timpuri, patrioți adevărați, iubitori de țară și de neam. „Conștient de importanța pentru unitatea și aleasa exprimare a limbii românești, de existența unei gramatici, Ienăchiță va tipări la Râmnic și la Viena în același an -1787 – OBSERVAȚII SAU BĂGĂRI DE SEAMĂ ASUPRA REGULELOR ȘI ORÂNDUIELILOR GRAMATICII ROMÂNEȘTI”… ( pag. 75). Nu putem trece cu vederea caracterul profund patriotic al literaturii acestor scriitori, fără a aminti tinerelor generații de astăzi „TESTAMENTUL LITERAR” al lui Ienăchiță Văcărescu, apărut și în volumul domnului Bradin: „Urmașilor mei Văcărești! /Las vouă moștenire:/ Creșterea limbei românești / Ș-a patriei cinstire”.
Un număr impresionant de pagini este acordat personalității centrale a iluminismului românesc, celui care a ridicat literatura română la nivel european, scriitorul, lingvistul și istoricul Ion Budai Deleanu (1760- 1820), reprezentant de seamă al „Școlii Ardelene”, alături de Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior. (Școala Ardeleană a fost o mișcare socială, istorică, politică și culturală care a definit această perioadă literară.)Personalitatea lui Ion Budai Deleanu, este realizată special prin referințele la opera fundamentală, „Țiganiada” (1812), prima epopee din literatura română, scrisă după modelul marilor epopei ale literaturii universale, Iliada, Odiseea, Eneida.Foarte importante pentru cititorul modern al acestui timp pot deveni, pentru cine dorește, problemele sociale, politice și istorice prezentate în această creație, atât de veche pentru noi.
Ca de fiecare dată, Virgiliu Bradin se axează pe limbajul artistic al operei, evidențiind particularitățile stilistice și lingvistice ale creației literare. Interesante pentru cititorii moderni pot fi de asemenea, ilustrațiile excelent redate, care surprind momente ale subiectului epopeii și care aparțin ediției renumitului filolog român, de origine evreu, Jacques Byck.Generația scriitorilor pașoptiști este descrisă de autorul cărții sub egida marilor idei care au creat literatura modernă română (sau bazele adevăratei dezvoltări ale literaturii noastre): istoria, folclorul, natura patriei, realitățile social-politice ale timpului. Se remarcă grija pentru detalii, perseverența prin care domnul Virgiliu Bradin aduce în fața cititorului toate filele istorice, lingvistice, stilistice care au clădit o literatură și, până la urmă o țară aflată în lupta pentru unitatea neamului și a limbii.Descrierea cadrului în care s-a format generația pașoptistă și care redă scopul întregii literaturi este redată de poezia 1840, aparținând scriitorului Grigore Alexandrescu: „Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine:/ Soarta-mi cu a mulțimii aş vrea să o unesc:/ Dacă numai asupra-mi nu poți s-aduci vreun bine,/ Eu râz de-a mea durere şi o disprețuiesc”.
Cu sentimente de adânc respect, admirație și prețuire care adeveresc patriotismului autorului acestei cărți, sunt analizați cei mai mari scriitori pașoptiști, ctitori de literatură, de neam și de țară. Toate creațiile sunt trecute precum într-un fișier al Marii Biblioteci Române, cu tot ce au mai profund în concepția lor, atât literar, cât și politic sau social. Domnul Bradin respectă tradiția analiștilor dinaintea sa, considerând scriitorii pașoptiști ca fiind „scriitori ai cetății / ai neamului”. În egală măsură, sunt analizate cele două mari curente literare ale Europei, clasicismul și romantismul, precum și felul în care au influențat epoca, dominată esențialmente de romantism.Ion Heliade Rădulescu – personalitate enciclopedică, publicist, folclorist, lingvist, dramaturg, poet, prozator, fondator al Academiei Române;Grigore Alexandrescu- poet al nostalgiei frumosului, al naturii patriei dar și al istoriei trecute și de la 1848, întemeietor al poeziei patriotice, al satirei și al fabulei.În centrul epocii pașoptiste, este așezat, cum e și drept, marele Vasile Alecsandri, „acel rege al poeziei românești” cum îl numește Mihai Eminescu în „Epigonii”, personalitate de seamă a istoriei noastre literare: poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc. Zeci de pagini îi revin marelui scriitor, recunoscându -i-se, astfel, meritul peste timpuri. Căci Alecsandri a ridicat literatura și cultura noastră la cote valorice apreciate în plan european.Minuțios dar și grandios, într-o luptă ce apelează parcă la polemica Maiorescu -Gherea privind adevărata valoare literară, profesorul Virgiliu Bradin scoate în evidență, atât latura revoluționară, de luptător patriot a lui Alecsandri, cât și latura literară, valoarea stilistică a creației sale. Rămâne peste generații adevărul conform căruia, Alecsandri a fost modelul generației de scriitori care a urmat, aceea a marilor clasici. De aceea și numai de aceea, a rezistat timpului Medalionul Literar al societății Junimea, în centrul căruia se află Vasile Alecsandri.Autorul prezentei cărți face o amplă analiză a celor mai importante creații literare ale poetului, utilizând expresii, sintagme critice din exegeți cunoscuți ai istoriei noastre literare, dar și opinii proprii. Este creionat, astfel, portretul adevărat, viu, al marelui scriitor, în fața căruia, desigur, toate generațiile ce i-au urmat și care înțeleg, iubesc și apreciază literatura română, i se vor închina.Sunt aduse în fața noastră principalele volume de cărți, susținute de citatereprezentative care reliefează direcțiile operei alecsandrine:POEZIA:- Lirica populară (cu volumul din 1852 „Poezii populare (Cântece bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri”- Doine și lăcrămioare (volum de inspirație populară -1842)- Pasteluri (1867-1868- este creatorul acestei specii literare la noi)- Ostașii noștri (1877)- poezia patrioticăPROZA:- Istoria unui galben;- Iașii în 1844;- O primblare la munți;- Balta Albă- Buchetiera de la Florența- Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)- Vasile Porojan (nuvelă)- Corespondența cu Ion GhicaTEATRU (DRAME ȘI COMEDII)- este considerat întemeietorul teatrului românescDRAME:- Despot Vodă – dramă istorică (1880)- Fântâna Blanduziei (1884)- Ovidiu (1890)COMEDII- Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)- Chirița în provincie (1855)- Chirița în voiagiu (1865)- Chirița în balon (1875)Din toată creația marelui Alecsandri găsim selectate dintre cele mai frumoase pagini ale marelui nostru scriitor, pagini care au dus peste veacuri imaginea caldă, sinceră și plină de frumusețe spirituală, a unui timp al credinței în marile valori: patrie, istorie, religie creștină, unitatea românilor.Exemplificăm doar prin câteva versuri:Purtând cofiţa cu apă recePe ai săi umeri albi, rotunzori,Juna Rodică voioasă trecePe lângă junii sămănători.Ei cu grăbire îi sar în cale,Zicând: „Rodică, floare de crin,În plin să-ţi meargă vrerile tale,Precum tu, dragă, ne ieşi cu plin!S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă!Calea să-ţi fie numai cu flori,Şi casa casă, şi masa masă,Şi sânul leagăn de pruncuşori!”Cu grâu de aur ei o presoară,Apoi cofiţa întreagă-o beu.Copila râde şi-n cale-i zboară,Scuturând grâul din părul său. (RODICA)
Ce lume frumoasă… Ce relații interumane!Acestea sunt pastelurile (uneori idilice) create într-o lume ce pare utopică astăzi!
Și totuși…Analizele literare și stilistice înfăptuite de profesorul Virgiliu Bradin se adună într-o carte pe care o putem considera, cu drept cuvânt, un document oglindind o întreagă epocă istorică de formare a unei ideologii revoluționare și patriotice, valori fundamentale care au susținut naționalitatea română, și care au contribuit la dobândirea unității neamului nostru (1859) și la obținerea independenței de stat a României (1877).Ceea ce este foarte important rămâne faptul că, dacă avem în biblioteca proprie ”Rostirea poetică românească preeminesciană – Inovații Stilistice și Lexicale”, a domnului Virgiliu Bradin, nu mai avem nevoie de atâtea alte cărți de istorie sau critică literară. Găsim aici esența, ca o oglindă a celor două epoci literare românești: premodernă și modernă.Grafica exemplară a volumului realizată de Florian Botău, susține excelent ideatica și viziunea lumilor evocate.Mulțumim domnului profesor pentru munca depusă. Suntem siguri că volumul acesta înseamnă o importantă verigă a Istoriei noastre Literare pe care o poate descoperi oricând, orice doritor de adevăr în acest domeniu.
„Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;” (Glossa – Mihai Eminescu)
DESPRE FIINȚĂ ȘI NEFIINȚĂ ESEU
Se poate trăi, după cum se știe, în foarte multe moduri.
Camil Petrescu descrie tipul intelectualului care nu poate exista fără să înțeleagă ceea ce i se întâmplă. Dar, scriitorul mărturisește: „Câtă luciditate, atâta dramă”. Liviu Rebreanu, marele scriitor realist îl descrie pe Ion, țăranul prototip, care nu gândește mult, pentru că nu este învățat să gândească. El știe să lucreze pământul și să iubească femeia, pe care o face, de altfel, unealtă pentru a-și spori pământul.Cum este mai bine să îți construiești viața?
Omul este ființa superioară, care se detașează de toate celelalte din jurul său, tocmai pentru că gândește, pentru că are rațiune. Sunt daruri speciale cu care este înzestrat: rațiune, voință, suflet (complex), prin care i s-a dat să tindă mereu spre mai mult.De ce și, mai ales, spre ce anume să tindă? Mersul omenirii dovedește că aceasta a avut întotdeauna un ideal spre care a urcat secol de secol. Omul a dorit mereu mai mult decât a ajuns să posede. Este vorba de o evoluție firească, explicabilă din punct de vedere istoric, social, psihologic.
Omenirea, s-a născut, cândva, demult, prin apariția omului. A avut loc apoi, evoluția acestuia, înmulțirea lui, cucerirea forțelor spațiului înconjurător în care se afla, cu scopul de a se descurca cât mai ușor. Concomitent, a avut loc și evoluția sa din punct de vedere intelectual, spiritual și moral. Ce s-a întâmplat în decursul timpului?Până în Renaștere și, mai apoi, până în secolul al XIX-lea inclusiv, istoria a consemnat epoci de glorie în dezvoltarea spirituală. Cultura este aceea care a determinat progresul societății umane! Marii scriitori, artiști plastici, sculptori, oameni de știință au descris, prin operele lor, acumularea puterii de către om, de-a lungul mileniilor, dar și locul lui în Univers, felul în care și-a folosit puterea acumulată! Momente de glorie sunt reprezentate de umanismul renascentist: Michelangelo Buonarroti, Da Vinci, Boccaccio, Galileo Galilei, Copernic, Marco Polo și alții. Secolul al XIX-lea a adus o explozie a științelor, dar și a literaturii în proză! Se pare că acum ne-am aflat în vârful dezvoltării umanității.Ființa umană a prosperat, a ajuns, prin cunoaștere, să acapareze Universul, să stăpânească nemărginirea!Marea problemă a cunoașterii a rămas, în tot acest timp, aceea a atingerii Absolutului. Vorbim despre cunoașterea lui Dumnezeu. Întreaga ascensiune spre înalt a omului s-a datorat fără îndoială, Creatorului! Analizând cu responsabilitate, nici o altă teorie de formare a Universului nu stă în picioare, pentru că niciuna nu are temelii științifice dovedite și nici deschideri clare ale dezvoltării acestuia. Singura care a rămas neclintită este teoria creației. Tot mai mulți autori apreciază că Universul a apărut ca urmare a „Cauzei Prime inteligente”. Ei o definesc a fi „Cauză Primă infinită, eternă, omnipotentă și omniscientă”.
Istoria gândirii omenirii consemnează preocupări de seamă în rândul marilor filosofi cu privire la modul în care ființa umană se raportează la „ideea de absolut”. Filosofia este, după cum se știe, „știința științelor” care ne ajută să pătrundem în necunoscutul aflat între știință și religie. Dar și religia poate fi înțeleasă, după sfântul apostol Petru ca o „Știință a Duhului Sfânt” (1Petru, 1,2), prin care se poate ajunge la cunoașterea Divinității, atât cu ajutorul rațiunii, cât și cu ajutorul sufletului (a Duhului).Toți marii filosofi ai lumii s-au preocupat de reprezentarea Absolutului. Immanuel Kant afirmă că idealul rațiunii pure este Ființa Supremă. Dar filosoful consideră că aceasta nu poate fi cunoscută prin metodele cunoașterii conceptuale, teoretice, după cum nici sufletul și nemurirea lui nu pot fi cunoscute, deoarece nu au substanță. Dacă ne raportăm la substanțialismul lui Camil Petrescu vom putea gândi altfel problema. Camil Petrescu afirmă că, singură, inteligența nu poate ajunge la cunoașterea veritabilă a existenței și de aceea, apelează, pe urmele lui Henri Bergson, la cunoașterea intuiționistă. În teoria sa, „Doctrina substanței”, scriitorul susține că Absolutul poate fi înțeles prin aplicarea „gândirii concrete” de tip substanțialist. Pentru prozatorul și filosoful român importantă este cunoașterea substanței înseși, adică a concretului din lumea exterioară. Dar, concretul în sens substanțialist devine certitudine absolută doar atunci și atât cât este admis de conștiință. Acest lucru se realizează prin conștiința fiecărui individ, în funcție de posibilitățile sale de cunoaștere, de capacitățile de a înțelege semnificațiile.Dacă vrem să-L cunoaștem pe Dumnezeu, să acceptăm existența și cunoașterea Sa ca un Absolut al cunoașterii, înseamnă, după ideile de mai sus, să ridicăm la nivelul minții și înțelegerii fiecăruia dintre noi, ideea absolută, sau altfel spus, Absolutul ca Ființă Supremă. În cartea Ființă și transcendență la Gabriel Marcel, Dumitru Alin Negomireanu încearcă să pătrundă în misterul „Ființei Transcendente”, urmărind conceptele creștine analizate de filosoful francez: fiinţă, existenţă, concret, credinţă, Dumnezeu, religie, har, sfinţenie, speranţă, comuniune, iubire. Gabriel Marcel stabilește un raport între gândirea metafizică a unui credincios și Revelația Divinului. Este foarte interesant și, poate tot atât de puțin cunoscut, faptul că Gabriel Marcel explicitează pentru cei doritori, lucruri puțin cunoscute laicilor. Credința în Dumnezeu, harul Acestuia peste lume, dragostea ca sentiment religios sunt posibile prin RUGĂCIUNE, considerată singura cale de a comunica și de a-L percepe pe Dumnezeu.Disputa dintre credincioși și necredincioși, dintre filosofii creștini și cei atei, adevărul privind existența lui Dumnezeu, cum anume se manifestă El în această lume, dacă revelațiile cele două (a Vechiului și a Noului Testament) sunt adevărate, dacă a existat de-a lungul istoriei omenirii o relație cu Ființa Transcendentă, care este rolul lui Dumnezeu în sfârșitul lumii, dacă va exista o altă lume după presupusul sfârșit al acesteia, sunt întrebări la care se găsesc răspunsuri atât din partea religiilor, cât și din partea științelor sau a filosofiei.Un lucru e vizibil astăzi (mil. III) cu ochiul liber: ființa omenească s-a îndepărtat mereu mai mult de Ființa Supremă, de Creatorul ei. Explicațiile sunt multiple, dar acestea se văd și se explică prin metodele de cunoaștere (învățare) ale fiecărui domeniu în parte: științele și tehnologiile noi au explicațiile lor, filosofia științei alte explicații, religia altele. Ochiul liber al tuturora poate să vadă degringolada din ultimii 40-50 de ani a omenirii, poate să observe, cu ușurință, cât de mult a decăzut omul prin depărtarea de Dumnezeu, de religie și de biserică. Libertățile unlimited pe care omul, indiferent de vârstă, le experimentează fără rușine, fără teamă, nemaivorbind de vreun respect față de valorile morale de altădată, fac, în multe cazuri, să înțelegem că ființa umană a decăzut până la stadiul de nonexistență, de neființă, sau, cu durere spus, până la stadiul animalier.
Exemplele pot fi extrem de multe și din foarte multe domenii. Multe te înfioară și te fac să treci repede și cu rușine peste ele.
E bine sau e rău lucrul acesta? Cei care mai cred în valorile umanitare, moral-religioase, în Dumnezeu, nu ar trebui oare să ia atitudine față de cazurile ce par extreme, dar devin tot mai frecvente?
Voichița Tulcan Macovei
