Zodia Coronavirusului – Ioan Alexandru Ardelean

…doar vechiul tractor se opintea din răsputeri să-și miște fiarele ruginite, scoțând un fum alb înnecăcios. După o vreme a pornit, un strigăt din toți bojocii, un strigăt de „habemus papam”, se auzi pe ulița copilăriei mele, „Mere, măăă!”Bătrânul tractor încerca din răsputeri să alerge aplecat pe-o parte, să ajungă celelalte tractoare, era un simbol, un simbol al unor vremuri în care datorită lui existau „producții record” la hectar. Astăzi, abia reușește să zgârâie pământul tare, neudat de ploile binefăcătoare, aducătoare de recolte mari și-ar dori tare mult o ieșire la pensie, dar nu, stăpânul lui, cel cu basca decolorată, este neîndurător, zi de zi este bătut cu ciocanul cel mare și trimis la muncă.Atunci când supărat, refuză să duduie, sunt chemați „doctori” dubioși, „doctori în fierărie”, care aduc ciocane și mai mari cu care este bătut bietul tractor, care într-un târziu, sătul de loviturile primite începe să duduie în strigătele de bucurie ale „doctorilor metaliferi” care beau mulțumiți din răchia puturoasă făcută din cartofi și alte ingrediente dubioase. Asta se întâmplă în fiecare zi cu frecvență mărită primăvara și toamna, bătrânul tractor este fericit doar iarna, deși este lăsat afară în zăpadă, nu simte frigul, este bine, ciocanele nu-l mai izbesc. Ar vrea să iasă la pensie, dar vârsta de pensionare în capitalism este alta, s-a mărit, nu mai este cea pe care o știa el, bunicii și părinții lui au ieșit de mult la pensie, au fost topiți, unii, alții au fost tăiați și livrați la export. Ce bine de ei! Astăzi, poate s-au întors în țară sub formă de lame de bărbierit, ace de cusut sau mai știu eu ce obiecte folositoare sau nefolsitoare pentru contemporani, oamenii de azi, ce formează societatea de consum, mult lăudată în capitalismul ce înconjoară lumea.Într-o zi trecând pe lângă o curte deschisă, farul lui stâng, obosit și cu sticla crăpată, a văzut carcasa nichelată a unui televizor în care parcă a recunoscut o rudă a lui, altădată a văzut o bicicletă frumos colorată care l-a depășit și în care a fost sigur că recunoaște pe fratele bunicului, altădată… Doar el rămâne în starea veche și se gândește la versul eminescian , „zdrobiți orânduiala cea crudă”, ce ne-mparte-n vechi și noi, bătrâni și tineri. Da, zice el, asta ce mi se întâmplă mie înseamnă exploatarea fierului de către om, da, nu este bună orânduiala asta și deodată are o revelație, daaa, voi face o revoluție, voi schimba orânduiala. Apoi cade din nou în apatie, dar dacă cineva îmi fură revoluția, că s-a mai furat și mai ales că azi se cam fură tot. Zilele trecute a văzut pe unul din „doctorii metaliferi” cum băga mâna sub cloșca din șopron și lua câte un ou pe care rapid îl spărgea și apoi îl îngițea, n-a zis nimic, chiar s-a bucurat, așa, n-o să mai fie pui care să-l deranjeze în momentele lui rare, de odihnă, gâdilându-l și murdărindu-l peste tot.Apa din radiator începe să fiarbă, aici pe vremuri se fiebea porumbul în lapte, după o oră de arat, era numai bun de mâncat, ce vremuri, eșapamentul lui era nichelat, vopseaua roșie încă mirosea a fabrică, era tânăr și frumos, avea și cabină, azi nu mai are nimic, doar un stăpân decrepit, transformat din șef de echipă în chiabur capitalist, deși el a fost și va rămâne mereu același vechi șmenar comunist.

Zodia Coronavirusului
XVIII

Astăzi m-am trezit un pic mai devreme, noaptea nu se lasă dusă, încă lenevește pe ulița copilăriei mele, ar vrea să mai stea, dar viața, soarele o alungă, supărată noaptea pleacă, amenințând că o să vină seara din nou și o să aducă mai mult întuneric. Totuși undeva departe luna zâmbește și șoptește aproape imperceptibil, „eu sunt doamna nopții și voi aduce lumina mea pentru voi, doar să fiți mai buni unul cu celălalt”.
Cocoșii cântă unul după altul, grăbiți să nu fie depășiți de zorii care vin se apropie tot mai tare, noroc că noaptea nu se lasă dusă și toți reușesc să anunțe la timp venirea luminii. Soarele se șterge somnoros la ochi, apoi se apleacă într-o reverență plină de respect spre înnaripații vestitori ai săi.
Am început serviciul, până acum am fost în concediu, drumul de la Macea până la Curtici a fost pustiu, este stare de urgență și pe deasupra este și sâmbătă, distanțarea socială funcționează și la serviciu, fiecare în biroul lui.
La prima oră mierla de la serviciu îmi cântă bucuroasă, nu m-a văzut de trei săptămâni, pasărea neagră încântă prin trilurile ei oamenii de câțiva ani, nu știu este aceeși sau urmași ai primei câtărețe.
Acasă guguștiucii mei, probabil cântă întrerupt și neliniștiți, sunt mirați că nu ies să-i admir, ei nu știu ce s-a întâmplat, mă vor vedea mâine.
Plaga nu se lasă dusă, românii sun afectați destul de mult de această boală care ne izolează, ne separă, ieri citeam pe facebook un gând care mi-a plăcut, gândul era al unui poet arădean Ioan Matiuț și zice cam așa „ azi am trecut pe lângă mine, nu m-am oprit”, aș putea continua: nici măcar nu m-am privit, doar așa cu coada ochiului, de salut, nici vorbă, poate am crezut că sunt supărat pe mine, dar nuuu, chiar dacă n-am dat mâna și nici nu m-am îmbrățișat, eu pe mine, nu înseamnă că sunt supărat, sunt doar distanțat social, eu de mine”.
Asta este, noi întodeauan am făcut haz de necaz sub o formă sau alta, poeții fac ce știu ei mai bine, scriu versuri în care încearcă să facă singurătatea mai acceptabilă, mai ușoară. Pentru oamenii care se simt singuri sau mai bine zis sunt singuri, nu cred că distanțarea socială este o problemă, poetul, scriitorul, trăiește în lumea lui, o lume imaginară, o lume virtuală cum ar zice un informatician, acolo poți găsi ce dorești, poți transforma pe Muma-Pădurii în Ileana Cosânzeana. Acolo în lumea virtuală oamenii pot fi mai buni, hmm, da, pot fi acuzat de SF, da. Și Jules Vrne la vremea lui a fost un scriitor SF, astăzi avem avioane, Nautilus străbate oceanele planetei multiplicat. Eu doar visez o lume mai bună, o lume în care valorile spirituale să fie moneda de schimb, gândul să fie dolarul viitorului, da este SF, dar și Jules…
Aș putea vorbi mult despre aceste lucruri, aș putea vorbi despre o mamă care-și risipește copii în lume, fără discernământ, o mamă vitregă care n-a născut la termen, dar nici prin cezariană, de fapt n-a născut niciodată în cei 30 de ani ai vieții ei. Ea doar a furat copii pe care apoi i-a risipit în lumea largă fără nici cel mai mic regret, poate a vrut să scape de ei, deși curtea casei trebuia măturată, deși la stardă trebuia pietruit, deși…deși.
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Doamne ajută pe toți frații mei din lumea întreagă, aflați azi la grea încercare.”
Boitar strigă, cheamă pe cineva, hai să merg că acolo, lângă el, Baci Ghiuri a lu̕ Hămfău̕ stă pă „șamărla” cu pălăria lui neagră, dată pe spate și gândind, poate la lumea asta muritoare sau mai bine zis, aproape muribundă.
– Bună ziua, Baci Ghiuri!
– Hai noroc, mă ficiorule! Oare di ce ai vinit numa amu sara?
– Te rog să mă ierți, am uitat să-ți spun că azi încep serviciul.
– Noa lasă, că n-am stat aci tătă zâua!
– Îi târziu, nu te forțez să mai stai, dacă ești obosit să-mi spui și plecăm în casă.
– Aș vrea să tie rog ceva! Știi, m-ar trăbui o kilă di țucur crișta. Nu folosăsc mult,
da, mai am puțân în bădicu̕ di țucur!
– Stai că-ți dau peste gard, ieri am cumpărat 4 kilograme de zahăr, așa că am.
– Bine, mulțam!
– Ieri am povestit dispre „Băltoi”, groapa dinde măcenii or luat pământ și ș-or rădicat cășile lor. O mai fost o baltă, amu îi astupată, acolo inde-s mormintile niemțâlor, acolo pă vremuri, s-o înnecat on om, unu Călin, îmi pare că l-o chiemat. Groapa ceea o fost di-a roata plină di căși micuță, acolo stătiau țâganii din Macea. Nu ierau mulți, câtieva familii, amu nu-i mai știu pă tăț, m-aduc aminte di Șoica, o țâgană micuță, slăbănoagă, care avea on prunc pă Liuț Țâganu̕, care o ajuns on fel di bulibașă măcean. Șoica avia o soră pă Piroș, care iera măritată cu baci Pătru Pricoliciu̕, familia lor avia casa lângă „Belitoare”, numa Piroș și baci Pătru, or avut casa la prima baltă, ceilalți ierau dincolo la cealaltă baltă.
Îmi pare că o vinit primăria și colectivu̕ și io scos din „gropi”, așe zâciau măcenii cătă locurile aciele, le-o dat loc di casă în Coreia, știi tu, ̕năpoia pădurii. Eh, ce vremuri, amu tăț îs morț, Dumnezău să-i ierte pă tăț!
– Baci Ghiuri, oamenii ăștia cum trăiau?
– Crezi că m-aduc aminte? Știu că lucrau cu pământu̕, cel mai greu lucru după lumea asta, făciau văiuguri și lipiau cășile măcenilor, atunci cășile nu să măldăriau, ca și amu, să făcia pământ cu paie și pleavă și iera o sculă numită palmă di lipit cu care să întindia pământu̕ aiesat după frământare pă fundoaie și pă păreți, apoi să dădia cu var cu năsâp și la urmă să văruiau cu var gol.
– Văiugurile cum să făceau?
– Noa, doară nu-s țâgan să știu! Să săpa o groapă rotundă, cam di-on rând di arșeu și să uda, să punia păstă pleavă și paie, apoi doauă-tri țâganie frământau pământu̕ cu picioarile, până să mesteca bine, bine. După ce pământu̕ iera frământat bine, aviau forme di lemn, cu una, doauă sau tri locuri, în formile aștia puniau pământu̕ frământat și apoi îl goleau la soare, inde să usca. Până să uscau văiugurile le mai întorciau p-o partie sau alta, dacă cumva iera căldură mare, atunci șprițuiau văiugurile, să nu crepe. Mă ficiorule să știi că multe căși îs făcutie și astăzi din văiuguri făcute di țâganii noști, care or fost oamini năcăjiți și distul di cumsăcadie.
– Săracii oameni, chiar că lucrau greu…
– Nu ț-am spu io?! Să știi că țâganii nu trăiau mult, mă gândiesc că lucrau tare greu cu văiugurile și cu lipitul cășilor, da, Dumnezău o avut grije și di ei, ia, n-or dispărut, așe că nici boala asta noauă nu nie omoară nici pă noi.

Ioan Alexandru Ardelean

Fotografia de profil a lui Ardelean Ioan Alexandru, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană