liniștea asta…
la vama cerului
dus de greieri
*
Izvor al Vieții,
golește-mi capul de mintea în zadar
și fă din el zornăitoare pentru prunci,
aruncă-mi ochii la marginile lumilor
dar inima mea ia-o la Tine, în grădina Ta!
Fă din ea floare a tuturor deșertăciunilor,
fă din ea candelă a disperării nopții.
Trupul arde-mi-l in mijlocul deșertului,
sub soarele mistuitor al uitării.
Poate vreun vânt, ca o părere de gând
ce mângâie în joacă dunele,
mă va ridica în înalturi
și mă va risipi în Tine!
*
Pe vecie
Nu vezi
că mă transform, încet-încet, în zăpadă
doar ca să-ți pot cuprinde tălpile,
să-ți alin rănile pricinuite de spinii verii?
Alb-infinit și roșu-profund,
culori ce cuprind esența iernii acesteia
de-acum
și până în vecii vecilor!
*
Sub zăpezi de tăceri
Îmi șade liniștită inima.
Cărărea spre ea s-a-ntroient demult.
Toate zilele acestei ierni ezitante
Încă îmi mai promit primăvară
*
***
Atât de triști
și tot mai singuri.
Și când te gândești
că cireșii nici n-au înflorit încă.
În loc de petale, ploi reci
și câte un fulg agonic
ce moare ca un martir,
strivit între pleoape.
*
ce lume tristă-
sub ploaie cuiburile
se destramă
*
stogul desfăcut –
în foșnetul fânului
tot vântul verii
*
Amurg.
Tânga clopotului de la schit.
Coboară muntele,
trece prin mine,
se topește în noapte.